Arhive pe categorii: Istorii

Crâncena devenire a românilor din Ungaria

Standard

Soarta românilor pe care istoria i-a aşezat şi i-a lăsat izbeliştii prin pustele Pannoniei n-a fost niciodată una dulceagă, ci, dimpotrivă, presărată cu nenumărate momente amare şi dificile. Politica asimilaţionistă dusă într-un mod extrem de tacit, dar agresiv de către autorităţile ungare i-a făcut să reziste cu greu tuturor încercărilor la care au fost supuşi, dar dacă azi mai putem vorbi de o comunitate românească în Ungaria, înseamnă că vitregiile n-au putut fi mai presus de credinţa în propriul neam şi în Dumnezeu de vreme ce, strânşi în jurul Bisericii, conaţionalii de aici şi-au păstrat fiinţa şi, în străfundul sufletului lor, identitatea.

Origini

Elementul ortodox în Ungaria istorică este pomenit încă de la jumătatea secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea. Prezenţa românilor în regiunea celor trei Crişuri, precum şi prin părţile de nord-est ale Ungariei de astăzi, este atestată prin documente încă din veacul al XIII-lea. Stabilirea masivă a românilor în localităţile propriu-zise, unde trăiesc şi actualmente, a pornit prin secolul al XV-lea. O populaţie românească numeric considerabilă se înregistrează aici după alungarea turcilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Atestări

Atestări documentare despre colonizarea dirijată a populaţiei româneşti în nord-estul Ungariei datează din anul 1730. Atunci se stabilesc numeroşi români la Nyírbátor, Nyíradony sau Nyírábrány.

Majoritatea românilor din Ungaria sunt şi astăzi de religie ortodoxă. Comunitatea din Jula, în anul 1651, se găsea sub oblăduirea mitropolitului Sofronie din Lipova. Comuna Micherechi a fost formată în anii 1758-1768 numai din români ortodocşi bihoreni. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, numărul caselor ortodocşilor români din Apateu era 52, la Peterd 71, la Crâstor 28, la Săcal 62, la Jaca 60, la Vecherd 40. Protopopiatul din Oradea, în 1848, înregistrează la Peterd 497 de credincioşi ortodocşi, iar la Săcal 529. Cât priveşte ponderea românilor, raportată la populaţia cu care convieţuiau la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, se cunoaşte că localităţile Micherechi şi Vecherd erau populate aproape numai de români. Românii au mai constituit majoritatea populaţiei la Peterd (86%) şi la Săcal (80%), dar erau deja de pe atunci în minoritate la Apateu (49%), la Darvaş (43%), la Jaca (28%) sau la Crâstor (26%).

Există informaţii documentare certe care atestă că în următoarele localităţi, în anul menţionat, existau deja comunităţi ortodoxe române formate, active: Jula – 1651, Chitighaz – 1716, Apateu – 1748, Săcal – 1759, Cenadul Unguresc – 1767, Peterd – 1768, Micherechi – 1773, Crâstor – 1779, Darvaş – 1779, Jaca – 1779, Vecherd – 1779, Bătania – 1784, Bichiş – 1788, Budapesta – 1808, Bichişciaba – 1820, Ciorvaş – 1900, Otlaca-Pustă – 1913, Aletea – 1934, Seghedin – 1995, Leucuşhaz – 1998.

Documentarea bisericii ortodoxe deja existente (ex. Vecherd, 1779), atestarea activităţii preotului român (ex. Budapesta, 1808), uneori chiar a doi preoţi deodată (Jaca, 1779), atestarea relaţiilor de dependenţă cu structurile Bisericii Ortodoxe Române (Jula, 1651), documentarea dăruirii unor obiecte de cult din partea credincioşilor bisericii (Apateu, 1748), construirea lăcaşului de cult ortodox român (Ciorvaş, 1900) etc. sunt dovezi inalienabile că formarea şi închegarea comunităţii ortodoxe româneşti din localitatea respectivă trebuie să se fi petrecut mult mai devreme. După reînfiinţarea Mitropoliei Aradului, în anul 1868, au aparţinut acestei Episcopii: Bătania, Cenadul Unguresc (Protopopiatul Arad), Bichiş, Chitighaz, Giula (Protopopiatul Chişineu-Criş), iar Vicariatului Oradieile aparţineau Apateu, Darvaş, Jaca, Peterd, Săcal şi Vecherd (Protopopiatul Oradea), Crâstor şi Micherechi (Protopopiatul Tinca).

Forme de asimilare

În 1773, sunt înregistrate ca localităţi cu populaţie majoritară românească, printre altele, Kiskálló sau Nyíradony. Românii de aici, ortodocşi la origine, la cîţiva ani după stabilirea lor, au trecut la religia greco-catolică. Numai că, un veac mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu se mai găseşte nici o localitate prin aceste părţi în care ar fi fost înregistrată existenţa vorbitorilor de limbă română într-un număr mai mare de 50 de suflete. Aflându-se la periferia românităţii, trecînd la religia greco-catolică, limba liturghiei a devenit treptat limba maghiară. Este un eveniment hotărîtor pentru istoria mai nouă a parohiilor greco-catolice româneşti din aceste părţi transferarea lor, în 1912, de la Episcopia din Oradea la Episcopia din Hajdúdorog.

Românii din capitala ungară

Privitor la istoria comunităţii ortodoxe române din Budapesta, aceasta a devenit autonomă abia în anul 1900. Premergător acestui eveniment, românii ortodocşi din Buda şi Pesta de odinioară au avut, timp de peste două secole, biserică comună cu ortodocşii greci şi sârbi. Biserica se afla sub jurisdicţia episcopului Budei care, la rândul său, a fost subordonat Carloviţului sârbesc. După formarea parohiei româneşti independente, această biserică a aparţinut Episcopiei din Arad.

Discrepanţe

Conform datelor statistice de recensămînt, în 1990 era mai mare numărul acelora care au fost “de naţionalitate română” (10.740), decât al celor care au declarat limba română ca limbă maternă (8.730). În 1990, în Ungaria, s-au mai înregistrat 39.927 persoane care, deşi nu s-au considerat români, au declarat că vorbesc româneşte. La recensământ, se înregistrează întreaga populaţie cu drept de şedere în ţară în momentul recensămîntului, inclusiv acele persoane care nu au cetăţenia ungară.

Românii sunt o minoritate autohtonă în Ungaria. Constituţia ţării îi recunoaşte ca factor constitutiv al statului. Astfel, egalitatea în drepturi nu depinde de numărul membrilor comunităţii. Cu toate acestea, nu este deloc indiferent răspunsul la întrebarea: care este numărul românilor din Ungaria?

Majoritatea celor înregistraţi la recensământul din 1990 ca români trăiau în judeţul Bichiş (5.041), urmând apoi Budapesta (1.263), judeţul Bihor (950), Pest (584) şi Csongrád (496). Topul localităţilor cu cel puţin 100 de locuitori înregistraţi ca români în 1990 este următorul: Micherechi (1.848), Chitighaz (1.488), Budapesta (1.263), Jula (517), Aletea (261), Bătania (252), Apateu (211), Seghedin (188), Cenadul Unguresc (183), Săcal (157), Otlaca-Pustă (126).

Aşadar, care este numărul românilor din Ungaria?

Unul dintre răspunsurile posibile este următorul: la recensămîntul din 1990 au fost înregistraţi ca români în Ungaria 10.740 de cetăţeni. Şi totuşi, reprezentanţele româneşti din Ungaria, inclusiv cele bisericeşti estimează însă numărul românilor la 20-25.000 de suflete.

Anunțuri

Români ce n-au aparţinut niciodată României

Standard

În regiunea Transcarpatia, din componenţa Ucrainei, este incorporat nordul fostului voievodat Maramureş, precum şi alte foste comitate care au gravitat spre Maramureş şi erau populate de români. De la începutul mileniului al II-lea şi până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei), Maramureşul a rămas unitar având ca hotare Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei, Lăpuşului, Iaşului şi Bârjabei până la Teceu, în câmpia Tisei.

Începuturile Maramureşului

Deşi Maramureşul, puternică vatră a dacilor liberi, a rămas în afara Daciei romane, a fost totuşi puternic influenţat de cultura şi civilizaţia romană. Maramureşul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în “Istoria literaturii religioase a românilor” unde susţine că Maramureşul a fost “Toscana” românilor, că el ne-a dat limba literară.

Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan Vodă a încercat să obţină independenţa întâi pentru românii din Maramureş şi, neputând-o realiza aici, a dus-o la totală biruinţă în Moldova. Ca dovadă a mişcărilor revoluţionare ale lui Bogdan în Maramureş e faptul că, încă de la 1343, el apare în acte regale ca “noster infidelis” şi că, la 30 septembrie 1364, regina Elisabeta cedează în faţa acestor mişcări care se pare că au continuat dând diploma prin care se aşează românii din Bereg şi Maramureş în dreptul de a-şi alege liber voievodul.

Nesupuşii

Românii din Maramureş şi Bereg n-au fost supuşi autorităţii comitelui şi a altor dregători ai comitatului, ci erau supuşi voievozilor aleşi de ei înşişi, deosebit în fiecare comitat. Aceştia îi conduceau la război pe cei înarmaţi şi-i judecau rezolvând procesele dintre ei, precum şi pârile începute de alţii împotriva lor. Drept contribuţii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.

În secolul XVI, din 100 de sate maramureşene, 84 erau româneşti, 7 cu oaspeţi regali germani sau maghiari, 5 de ruteni şi pentru 4 sate nu există date. De la 90%, populaţia românească a scăzut în secolul XV datorită colonizării rutene la 80%.

În prelungirea Maramureşului, atât din punct de vedere etno-demografic, cât şi instituţional, erau comitatele Bereg, Ugocea, Ung si Arva. În secolele XIV-XVI, 60.000 de români s-au stabilit până şi în Moravia unde s-au slavizat păstrând însă chiar până astăzi la vreo 100 de cuvinte româneşti.

Unitari

Identitatea şi unitatea instituţională dintre ţara Maramureşului şi comitatele învecinate, mai ales Bereg, se dovedeşte şi prin desfiinţarea hotarelor celor două unităţi politico-administrative în ce priveşte stăpânirile voievodale.

În 1553, Maramureşul a fost inclus în principatul Transilvania. Demn de menţionat este că şi Petru Rareş viza stăpânirea cetăţilor Muncaciu si Hust, prin urmare a Maramureşului de unde se coborâseră strămoşii săi cu două veacuri în urmă şi face demersuri în acest sens pe lângă Ferdinand. Împăratul Rudolf al II-lea întoarce Transilvaniei, în 1606, comitatele Tokai, Bereg şi Ugocea cedate în 1570 habsburgilor de către Ioan Sigismund care păstrase totuşi Maramureşul cu Hustul.

O contribuţie însemnată în propăşirea cultural-naţională a românilor maramureşeni aflaţi sub monarhia habsburgică este înfiinţarea, la Sighet, în 5 februarie 1861, a “Asociaţiei pentru cultura poporului român din Maramureş”.

Momentul de răscruce

Până în 1920, Maramureşul a rămas unitar în perimetrul său cuprinzând 157 de comune locuite în mare parte de români. Din 1920, Maramureşul de la nord de Tisa (6.873 kmp) a intrat în componenţa Cehoslovaciei, în hotarul României rămânând doar 3.381 kmp, în stânga Tisei.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat şi 37 de delegaţi ai satelor româneşti din Maramureşul de peste Tisa. Când s-a proclamat “Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa!”, maramureşenii au insistat să se revină şi de la tribună s-a strigat “Trăiască România Mare de la Nistru până dincolo de Tisa”.

Consiliul Diligent trimite în 3 ianuarie 1918 un memoriu prim-ministrului Brătianu, în care se spune că vechiul Maramureş se întindea până în slovăcime şi cuprindea comitatele Ung, Bereg, Ugocea şi Maramureş. Se cerea cuprinderea la România şi a comunelor Bedeu si Chirva. Memoriul menţiona munţii din dreapta Tisei care erau în proprietatea românilor, arătându-se diplomele prin care le-au fost atribuiţi. Se cerea o graniţă care dădea României 114.293 români (60%), 45.265 evrei, 34.210 ruteni, 17.872 nemţi şi 7.429 unguri.

Un memoriu fără succes

În timpul primului război mondial, ocupând linia Muncaci-Cop, armata română a constituit un tampon între armatele roşii maghiare şi ucrainene. În 1919, existase o situaţie favorabilă unirii întregului Maramureş cu România, dar guvernul Brătianu, preocupat de Banat, a abandonat tratativele în care partea cehă se arătase disponibilă în ceea ce priveşte retrocedarea Maramureşului, cerând ajutorul României pentru a stăvili ofensiva maghiară. În ultimele luni ale lui 1919, guvernul Văitoianu a făcut demersuri în urma cărora România urma să primească plasele Sighet, Tisa, Taras şi Teceu. Au urmat trei luni de guvernare ale lui Vaida. Cehoslovacia acceptase cedarea întregului Maramureş, mai puţin plasa Dolha. La căderea guvernului Vaida, cehii refuză semnarea acordului deoarece delegaţia română nu avea împuternicirea noului guvern condus de Averescu care a ordonat armatei române să se retragă în stânga Tisei. În 9 decembrie 1919, senatorii şi deputaţii din Maramureş, Ugocea şi Sătmar adresează guvernului român un memoriu în legătură cu fixarea graniţei de nord a României “conform liniei de demarcaţiune stabilită la 1919, iunie, de către Comandamentul trupelor române, de comun acord cu comandamentul trupelor cehoslovace” – linie ce dădea României întreg Maramureşul istoric. Se invoca faptul că, în cazul unei partajări a Maramureşului, s-ar pierde comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei (Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Lunca etc.) şi comune cu populaţie semiromânească (Bedeu, Nereşniţa, Apşa de Sus etc.). “Notăm că şi celelalte comune ruseşti care cad în zona noastră au fost şi ele tot româneşti, dar, în decursul timpului, s-au rutenizat, n-au uitat originea lor şi insistă toate să li se dea preoţi şi şcoli româneşti”, spunea memoriul. Se mai invoca şi pierderea salinelor renumite de la Slatina şi Hust, a pădurilor de peste Tisa proprietate a comunelor româneşti din stânga Tisei, calea ferată ce lega Maramureşul prin Hust cu Satu Mare şi păşunile a 12 comune româneşti de la sud de Tisa. Se solicita a se da ordin trupelor să nu se retragă din teritoriu întrucât cehii înşişi au oferit românilor acest teritoriu fixând de comun acord şi din ruga cehilor linia de demarcaţie pe culmile munţilor de către experţi militari ai ambelor state ţinându-se seama de interesele locale, istorice şi administrative. Se amintea că rutenii au emigrat în comitatele Maramureş, Bereg şi Ung abia în secolul al XV-lea şi al XVI-lea, ca lucrători de pe moşiile româneşti. Cu toate acestea, nu se cerea tot ce a fost al nostru, ci numai pământul românesc al Maramureşului unitar ce forma o unitate geografică indivizibilă.

Oază de românitate

De la Carpaţi la râul Tarackz, teritoriul este eminamente românesc, iar în zona dintre Tarackz şi linia democraţională stabilită în iunie 1919 şi chiar dincolo de linie, elementul românesc este reprezentat destul de pregnant, dovadă numirile topografice şi numele locuitorilor. Satul Hust a fost o cetate veche românească, orăşelul Sălăuşul Mare este încă românesc, iar în Craia nu există nici măcar un singur rutean.

De caracterul românesc al Maramureşului au ţinut cont chiar şi ungurii. El a fost singurul judeţ în întreaga Transilvanie, în care erau prefecţi, subprefecţi şi pretori de naţionalitate română şi în regiunile rutene.

În toamna lui 1919, la alegerile parlamentare din România, a participat întrega populaţie (inclusiv ruteană) care şi-a ales deputaţi şi senatori şi de naţionalitate ruteană. La 13 decembrie 1919, Orestie Ilniczki, reprezentant al rutenilor în Maramureş, a făcut o declaraţie în faţa Adunării Deputaţilor, în care îşi exprima ataşamentul faţă de România.

La începutul lui ianuarie 1919, trupele ucrainene ocupaseră însă Valea Tisei, Sighetul şi ţinutul din dreapta Vişeului până din sus de Leordina. Armata română intervinese la 16 ianuarie când regimentul 14 din Roman a trecut Gutâiul şi, la 17 ianuarie, zdrobise trupele ucrainene în lupta de la Cămara-Sighet şi ajunsese să controleze ambele maluri ale Tisei. Cu trupele bolşevice maghiare se duseseră lupte la Peri, pe 30 martie şi Hust, pe 3 mai.

România era dispusă chiar să organizeze un plebiscit în zone cu majoritate ruteană. Înainte de conferinţa de pace, se spunea că, “dacă nu se va acorda României acest mic ţinut, el va forma o rană veşnică, un izvor veşnic de conflicte între România si Cehoslovacia”. Însă nu a fost să fie al nostru Maramureşul de Nord, ci al cehoslovacilor. În etape, în urma actelor de la 2 noiembrie 1938 şi 15 martie 1939, Ungaria va anexa întreg teritoriul Ucrainei Subcarpatice. După războiul mondial, Maramureşul de peste Tisa a intrat în componenţa URSS, respectiv în regiunea Transcarpatia (cu centrul la Ujgorod) din cadrul Ucrainei, situaţie existentă şi azi.

Rămăşiţele prezentului

Din nordul Maramureşului, din vechile judeţe Bereg şi Ugocea care în evul mediu se întindeau peste creasta Beskizilor până în apropiere de Tatra au rămas astăzi doar 5 localităţi cu populaţie preponderent românească în imediata apropiere a Sighetului. Oronimia Carpaţilor din zonă este net autohtonă: Tomnatic, Chicera, Zboru, Bârjava, Cuc, Trihotare, Gorgan, Strunga, Căputa, Groapa. Numele localităţilor au fost însă schimbate: Apşa a devenit Dibrova, Slatina s-a transformat în Solotvino, Biserica Albă în Bela Terkva…