Învăţământ şi libertate de exprimare în Uniunea Europeană

Standard

În numărul din 25 iulie 2008 al săptămânalului „Foaia românească” ce apare în Ungaria, sub semnătura redactorului-şef, Eva Iova, se consemnează:

Zilele trecute, pe adresa Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria a sosit răspunsul Ministerului Învăţământului şi Culturii, la scrisoarea de protest semnată de mai multe instituţii şi organizaţii româneşti din Ungaria şi trimisă la sfârşitul lunii mai a.c., în care reprezentanţii comunităţii noastre au tras un semnal de alarmă referitor la una dintre întrebările de la bacalaureatul la istorie. Ministrul Hiller István a răspuns şi în numele Cabinetului Primului Ministru.

În prima parte a scrisorii, Hiller descrie regulile şi metodele pe baza cărora se întocmeşte formularul cu subiectele pentru bacalaureat. Explicând complexitatea şi metoda tragerii la sorţi a subiectelor, ministrul învăţământului exclude faptul că liceele de naţionalitate ar fi primit intenţionat subiectul de la punctul 9/e: „Argumentaţi pe scurt cauzele pentru care se poate considera injustă din punct de vedere etnic acea parte din tratatul de pace, care fixa graniţele noi ale Ungariei”.

În a doua parte a scrisorii ministrul Hiller István scrie:

„Şi după părerea mea, întrebarea, – şi cu asta sunt de acord şi profesorii în cauză – din punct de vedere metodologic, este inexactă şi poate să producă confuzie, neînţelegere. Cu toate că cerinţa de bază a noului tip de bacalaureat este tocmai aceea ca elevul să-şi poată exprima liber părerea, pe baza unui anumit material, expunându-şi punctul de vedere prin argumente şi formulandu-şi în mod independent poziţia, şi opinia mea este că judecata de valoare din întrebarea respectivă poate orienta elevul în răspunsul său într-o anumită direcţie.

Trebuie avut în vedere ca nici măcar o formulare inexactă să nu deranjeze vreun popor, sau un grup din sânul unui popor. Ţinând cont de aceasta, voi lua măsuri ca Centrul Naţional de Examene şi Evaluare pentru Învăţământul Public să atragă atenţia comisiilor de specialitate care elaborează subiectele de la examene asupra acestui fapt, iar în munca de elaborare a subiectelor de examene să fie atenţi la o exprimare cât mai exactă.

Ministerul Învăţământului şi Culturii va face şi în viitor tot posibilul pentru ca, în cursul activităţii didactice, pedagogii şi elevii să-şi urmeze propriile convingeri, atât legate de materiile predate, cât şi în plan personal, ca nici un grup, nici o persoană să nu-şi impună poziţia asupra altora. Ne vom strădui ca în toate domeniile vieţii şcolare, deci şi la examene, să prevaleze neştirbit libertatea de exprimare a opiniilor. Toată lumea are dreptul la libertatea opiniilor, lucru care este valabil şi în legătură cu evenimentul istoric însemnat ca Tratatul de pace de la Trianon. Astfel, şi părerea Dumneavoastră trebuie respectată. Totodată este corect ca oamenii de ştiinţă sau istoricii să îşi confrunte poziţiile pe tema cotiturilor istorice trăite în comun în Europa Centrală şi de Est. Cu toţii ne dorim ca disputele de specialitate, creatoare, lămuritoare, să ajute în continuare la apropierea popoarelor şi ţărilor noastre. Budapesta, 24 iulie 2006. Cu onoare, dr. Hiller István”.

Iată, aşadar, un excelent exerciţiu de prezenţă de spirit şi de demnitate naţională exprimat de conducerea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria ce a obligat practic autorităţile ungare să-şi recunoască cu voalarea de rigoare eroarea intenţionată din formularea unor subiecte la proba de istorie a examenului de Bacalaureat!

Anunțuri

„Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie”

Standard

editorial de Eva Iova

http://www.foaia.hu ( 24.07.2008 )

Cunoscuta vorbă a lui Caragiale din „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” mi-a venit în minte când am citit invitaţia la următoarea şedinţă a Adunării Generale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, care va fi exact în ziua apariţiei revistei noastre. După ce au dat-o în bară cu preluarea şcolii româneşti din Jula, acum s-a găsit din nou un „deştept” care să inventeze ce fel de instituţie ar trebui să înfiinţeze AŢRU, care ar produce nişte bani pentru ei şi, în acelaşi timp, ar contribui şi pe mai departe la distrugerea comunităţii româneşti din Ungaria. Acum AŢRU vrea să depună bazele unei noi… edituri de carte şi presă românească!

Paralelismul din mintea celor de la AŢRU este foarte bine cunoscut, precum şi lipsa de fantezie, nefiind în stare să inventeze măcar un singur lucru original, darămite ceva ce ar fi de folos pentru comunitatea românească.

(O nouă dovadă că AŢRU NU este reprezentativă pentru românii din Ungaria, pentru că nici nu a fost aleasă de români şi serveşte doar interesele unui foarte mic grup de oameni. Ce bucurie pe ei că interesele lor sunt aceleaşi cu ale unui stat care lucrează de zeci de ani la asimilarea minorităţilor!)

Iată câteva exemple referitoare la paralelismul amintit mai sus şi efectele lui distrugătoare pentru comunitatea noastră:

1. După mulţi ani de încercări nereuşite de preluare a săptămânalului „Foaia românească” de la Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, AŢRU a decis să-şi înfiinţeze o redacţie şi o revistă proprie, „Cronica”, care de la bun început a demonstrat că este o gazetă de perete a cârmuitorilor AŢRU, o publicaţie cu profil de laudă de sine. Conţinutul şi stilul marxist-leninist al scrierilor din „Cronica” este o adevărată jignire la adresa minorităţii române din Ungaria anului 2008.

2. După ce nu a putut pune mâna nici pe Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, şi pentru că statul maghiar i-a dat bani cu găleata, AŢRU a înfiinţat în 2004 o instituţie nouă, cu un nume pompos: Centrul de Documentare şi Informare. Acesta face toată ziua nimicul, decât că asigură adăpost – în caz de ploaie sau frig – şi salariu lunar unor persoane care nu au nici o concepţie sau pregătire în domeniu.

3. Înfiinţarea unui ansamblu folcloric al CDI, din cei mai buni dansatori ai echipelor de dansuri populare din localităţile noastre tradiţionale, este un motiv de laudă pentru cei care l-au inventat, iar un motiv de tristeţe pentru toţi ceilalţi, restul formaţiilor, care nu mai beneficiază de nici un sprijin financiar sau invitaţie la vreun festival naţional sau internaţional.

Cea mai nouă idee a celor de la AŢRU de a înfiinţa o „editură de carte şi presă” ar veni, credem noi, ca o copie a unei societăţi de utilitate publică de-a croaţilor din Ungaria, care pe lângă scoaterea săptămânalului se ocupă şi de editarea manualelor şi cărţilor, precum şi de realizarea unui web-radio pe internet pentru croaţi. Pe această cale îi informăm pe cei neştiutori că minoritatea croată este cu decenii înaintea noastră, deoarece la croaţi şi şedinţele autoguvernării lor pe ţară sunt transmise în direct (!) pe internet (în croată). Până când la noi nici măcar procesele verbale sau deciziile AŢRU nu sunt afişate public, aşa cum de fapt prescrie şi legea.

Aşteptăm cu nerăbdare ziua când triumviratul Kreszta–Gulyás–Juhász (căci pe lângă primii doi are un rol important şi al treilea, care este şeful oficiului AŢRU) va inventa ceva care nu va avea menirea de a distruge comunitatea românească din Ungaria. Sau măcar ceva original. Asta va fi, probabil, într-o zi de Paşte. Ale cailor… Adică niciodată.

Ministrul trădării naţionale!

Standard

Potrivit RGN Press, ministrul afacerilor externe, Lazăr Comănescu, împreună cu ministrul educaţiei, Cristian Adomniţei, au efectuat, în data de 18 iulie 2008, o vizită oficială în Ucraina, la Kiev, la invitaţia ministrului afacerilor externe al Ucrainei, Volodimir Ogrizko. Cu această ocazie, a avut loc şi cea de-a doua reuniune a Comitetului pentru securitate şi cooperare europeană, euroatlantică şi regională din cadrul Comisiei Mixte Prezidenţiale româno-ucrainene. Discuţiile cu oficialii de la Kiev au vizat cadrul relaţiilor bilaterale, inclusiv cooperarea dintre România şi Ucraina în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, tematica europeană şi euro-atlantică şi subiecte regionale de interes comun.

Profitând de eveniment, în preziua acestuia, Uniunea Interregională “Comunitatea Românească din Ucraina”, prin preşedintele acesteia, Ion Popescu, i-a remis lui Cristian Adomniţei o scrisoare deschisă făcând apel ca ministrul român al educaţiei să intervenă pe lângă autorităţile ucrainene ca acestea sa stopeze procesul de distrugere a şcolilor şi claselor cu predare în limba română din Ucraina.

În conţinutul acesteia se arată: „Ne adresăm, domnule Ministru, către Dumneavoastră, cât şi Ministerului Educaţiei şi Cercetării cu rugămintea de a aborda la întâlnirea Dumneavoastră cu oficialităţile Ucrainei problema legată de situaţia care s-a creat în şcolile minorităţilor naţionale din Ucraina în urma ordinului Ministrului învăţământului din Ucraina, nr. 461 din 25 mai 2008, în baza căruia, începând cu 1 septembrie a.c., în şcolile minorităţilor naţionale se va trece la studiul obiectelor de bază în limba de stat. Prin această încercare, şcolile noastre cu predare în limba română se transormă în şcoli mixte. Se întreprind diverse măsuri în direcţia lichidării învăţământului în limba maternă. Şcoala românească sau învăţământul în limba română din Ucraina trece şi aşa, în prezent, prin vremuri foarte grele generate de lipsa de manuale, micşorarea orelor şi excluderea examenelor obligatorii la limba şi literatura română, inexistenţa, în Ucraina, a unor instituţii pedagogice de învăţământ superior cu predare în limba română pentru a pregăti cadre didactice, cât şi a unui program de studiu şi de perfecţionare în limba maternă a profesorilor din şcolile româneşti. De ani de zile se promite deschiderea Universităţii Multiculturale la Cernăuţi, dar nici în ziua de azi aceasta nu s-a realizat. Şi dacă statul român nu va interveni pentru îmbunătăţirea legăturilor istorice cu comunitatea noastră, riscăm să pierdem complet dreptul de a mai studia în limba română – limba strămoşilor noştri!”.

Care a fost răspunsul demnitarului de la Bucureşti? Acesta nu s-a lăsat deloc aşteptat, în perfectă consonanţă cu incompetenţa sa devenită proverbială!

Astfel, în capitala ucraineană, Cristian Adomniţei a semnat, împreună cu omologul său de la Kiev, un protocol prin care, practic, este suspendat sprijinul Bucurestiului pentru tinerii etnici români din fostul stat sovietic!

Conform noului “Protocol româno-ucrainean de colaborare în domeniul învăţământului pentru anii 2008-2011”, etnicii români din Ucraina şi, respectiv, diaspora ucraineană din România vor beneficia DE PÂNĂ LA 50 de burse pentru studii universitare de licenţă şi MAXIM 50 de burse pentru masterat! Totodată, cele două ministere vor acorda, pe bază de reciprocitate (sic!!!), PÂNĂ LA 10 burse de doctorat, actul bilateral conţinând şi alte prevederi paritare, net avantajoase Kievului!

Ca o consecinţă absolut nefastă, gestul fără precedent al ministrului român pune egal între comunitatea de peste 500.000 de români (incluzând aici şi aşa-numiţii moldoveni) din Ucraina şi minoritatea ucraineană din România, de circa 60.000 de persoane.

În anul 2000, Guvernul de la Bucureşti a alocat pentru românii din Ucraina 200 de locuri pentru studii universitare, 100 de locuri pentru master şi 25 pentru studii postuniversitare. De asemenea, între 2000 si 2005, peste 200 de profesori calificaţi în discipline cu predare în limba română au beneficiat, anual, de stagii de perfecţionare care, ulterior, au fost sistate de către Mihai Gheorghiu, actualmente şef al Departamentului pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, la acea vreme director al Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Ce i se mai poate reproşa ilustrului Cristian Adomniţei? Din cauza dezinteresului general al autorităţilor române şi sub pretextul lipsei unui acord între cele două ministere de învăţământ, în 2006, au venit la studii în România DOAR 15 tineri! În 2007, concursul de admitere a fost anunţat cu întârziere, majoritatea absolvenţilor români din Ucraina interesaţi fiind nevoiţi să abandoneze! Potrivit statisticilor neoficiale, anual, peste 3000 de tineri etnici români din Ucraina termină liceul sau învăţământul general de 11 clase, un număr net superior etnicilor ucraineni din România interesaţi să îşi continue studiile în Ucraina.

Diasporă românească versus comunităţi româneşti

Standard

În ultima perioadă, mass media autohtonă, dar şi cea internaţională acordă ample spaţii unor subiecte de genul ce mai fac, ce mai fură, ce mai pătimesc românii din afara graniţelor.

Este vorba, cu precădere, de acei cetăţeni români emigraţi cu sau fără forme legale în varii ţări de pe mapamond. Punctele fierbinţi sunt reprezentate de românii din Spania şi, mai ales, de cei din Italia. Urgia pornită până la cel mai înalt nivel de italieni împotriva unor persoane în special de etnie rromă care sunt, în acte, cetăţeni români are darul de a inflama însăşi Uniunea Europeană.

Într-o atare situaţie, atenţia tuturor şi, din păcate, inclusiv a autorităţilor române şi a opiniei publice de la noi se concentrează aproape exclusiv asupra acestei categorii de conaţionali ce alcătuiesc parte din diaspora românească. Dar ei NU sunt nici pe departe emblema diasporei româneşti, ci doar cel mult amprenta de moment răsfrântă peste graniţe a convulsiilor sociale din România. Şi, ceea ce e cel mai dureros, exodul de cetăţeni ai ţării noastre în diferite state NU constituie nicidecum UNICA prezenţă românească din exterior.

Aproape orice ţară îşi are, conjunctural sau nu, propria diasporă. Cea românească este în peisajul în care s-a încetăţenit una picantă atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. De cele mai multe ori fiind vorba de cetăţeni români ori descendenţi ai acestora este firesc ca atenţia autorităţilor de la noi să se îndrepte şi către aceştia şi să-i protejeze prin metode specifice. Numai că de aici şi până la concentrarea aproape exclusivă a măsurilor de protecţie întreprinse de statul român asupra elementului românesc din exterior este o diferenţă strigătoare la cer!

În afara ţării există ŞI ALŢI ROMÂNI decât cei ai diasporei. Aceştia trăiesc de secole pe teritorii actuale ale Ucrainei, Ungariei, Serbiei etc. chiar în proximitatea graniţelor şi se constituie în veritabile şi importante comunităţi româneşti reprezentative atât pentru specificul nostru naţional, cât şi pentru cel al statelor ai căror cetăţeni sunt! Teoretic, lor li se adresează articolul 7 al Constituţiei care consfinţeşte că „statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt”. Practic, însă, asistăm dacă nu la un abandon total al acestora din partea autorităţilor de la noi, a înseşi societăţii civile, măcar la o ignorare a lor sistematică.

Politica externă a României a fost dintotdeauna ezitantă, incoerentă, palidă. Pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor, altele decât diaspora recentă NU există strategii reale, viabile, articulate. Măsurile în sprijinul acestora sunt în cel mai fericit caz iniţiative particulare ori gesturi simbolice lipsite de consistenţă.

Care e vina lor? Aceea că istoria i-a lăsat în afara graniţelor României, că nu se bucură (cu ghilimelele de rigoare) de statutul de căteţeni români şi că sunt doar etnici români? Că au rezistat şi şi-au păstrat fie şi alterate identitatea, limba, specificul cultural românesc?

Deopotrivă factorul politic, cât şi cel al societăţii civile de la noi se fac vinovate de trădare naţională în măsura în care vor continua să se preocupe doar de soarta diasporei româneşti în detrimentul total al comunităţilor istorice româneşti! „Căpşunarii”, „ţiganii români” şi toate celelalte categorii de cetăţeni români ce întregesc diaspora românească se află acolo ca rod al propriei voinţe, sunt prin ei înşişi responsabili de destinul lor! În schimb, membrii comunităţilor istorice româneşti ce au rezistat timp de secole în afara graniţelor României n-au avut acest privilegiu de a alege. Cu atât mai mult atunci, obligaţia statului român în privinţa lor este înzecit mai mare şi mai de onoare decât în cazul diasporei! Iată de ce o reorientare a priorităţilor naţionale în exterior ar fi nu doar binevenită, ci şi necesară!

Crâncena devenire a românilor din Ungaria

Standard

Soarta românilor pe care istoria i-a aşezat şi i-a lăsat izbeliştii prin pustele Pannoniei n-a fost niciodată una dulceagă, ci, dimpotrivă, presărată cu nenumărate momente amare şi dificile. Politica asimilaţionistă dusă într-un mod extrem de tacit, dar agresiv de către autorităţile ungare i-a făcut să reziste cu greu tuturor încercărilor la care au fost supuşi, dar dacă azi mai putem vorbi de o comunitate românească în Ungaria, înseamnă că vitregiile n-au putut fi mai presus de credinţa în propriul neam şi în Dumnezeu de vreme ce, strânşi în jurul Bisericii, conaţionalii de aici şi-au păstrat fiinţa şi, în străfundul sufletului lor, identitatea.

Origini

Elementul ortodox în Ungaria istorică este pomenit încă de la jumătatea secolului al X-lea şi începutul secolului al XI-lea. Prezenţa românilor în regiunea celor trei Crişuri, precum şi prin părţile de nord-est ale Ungariei de astăzi, este atestată prin documente încă din veacul al XIII-lea. Stabilirea masivă a românilor în localităţile propriu-zise, unde trăiesc şi actualmente, a pornit prin secolul al XV-lea. O populaţie românească numeric considerabilă se înregistrează aici după alungarea turcilor, la sfârşitul secolului al XVII-lea.

Atestări

Atestări documentare despre colonizarea dirijată a populaţiei româneşti în nord-estul Ungariei datează din anul 1730. Atunci se stabilesc numeroşi români la Nyírbátor, Nyíradony sau Nyírábrány.

Majoritatea românilor din Ungaria sunt şi astăzi de religie ortodoxă. Comunitatea din Jula, în anul 1651, se găsea sub oblăduirea mitropolitului Sofronie din Lipova. Comuna Micherechi a fost formată în anii 1758-1768 numai din români ortodocşi bihoreni. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, numărul caselor ortodocşilor români din Apateu era 52, la Peterd 71, la Crâstor 28, la Săcal 62, la Jaca 60, la Vecherd 40. Protopopiatul din Oradea, în 1848, înregistrează la Peterd 497 de credincioşi ortodocşi, iar la Săcal 529. Cât priveşte ponderea românilor, raportată la populaţia cu care convieţuiau la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, se cunoaşte că localităţile Micherechi şi Vecherd erau populate aproape numai de români. Românii au mai constituit majoritatea populaţiei la Peterd (86%) şi la Săcal (80%), dar erau deja de pe atunci în minoritate la Apateu (49%), la Darvaş (43%), la Jaca (28%) sau la Crâstor (26%).

Există informaţii documentare certe care atestă că în următoarele localităţi, în anul menţionat, existau deja comunităţi ortodoxe române formate, active: Jula – 1651, Chitighaz – 1716, Apateu – 1748, Săcal – 1759, Cenadul Unguresc – 1767, Peterd – 1768, Micherechi – 1773, Crâstor – 1779, Darvaş – 1779, Jaca – 1779, Vecherd – 1779, Bătania – 1784, Bichiş – 1788, Budapesta – 1808, Bichişciaba – 1820, Ciorvaş – 1900, Otlaca-Pustă – 1913, Aletea – 1934, Seghedin – 1995, Leucuşhaz – 1998.

Documentarea bisericii ortodoxe deja existente (ex. Vecherd, 1779), atestarea activităţii preotului român (ex. Budapesta, 1808), uneori chiar a doi preoţi deodată (Jaca, 1779), atestarea relaţiilor de dependenţă cu structurile Bisericii Ortodoxe Române (Jula, 1651), documentarea dăruirii unor obiecte de cult din partea credincioşilor bisericii (Apateu, 1748), construirea lăcaşului de cult ortodox român (Ciorvaş, 1900) etc. sunt dovezi inalienabile că formarea şi închegarea comunităţii ortodoxe româneşti din localitatea respectivă trebuie să se fi petrecut mult mai devreme. După reînfiinţarea Mitropoliei Aradului, în anul 1868, au aparţinut acestei Episcopii: Bătania, Cenadul Unguresc (Protopopiatul Arad), Bichiş, Chitighaz, Giula (Protopopiatul Chişineu-Criş), iar Vicariatului Oradieile aparţineau Apateu, Darvaş, Jaca, Peterd, Săcal şi Vecherd (Protopopiatul Oradea), Crâstor şi Micherechi (Protopopiatul Tinca).

Forme de asimilare

În 1773, sunt înregistrate ca localităţi cu populaţie majoritară românească, printre altele, Kiskálló sau Nyíradony. Românii de aici, ortodocşi la origine, la cîţiva ani după stabilirea lor, au trecut la religia greco-catolică. Numai că, un veac mai târziu, la sfârşitul secolului al XIX-lea, nu se mai găseşte nici o localitate prin aceste părţi în care ar fi fost înregistrată existenţa vorbitorilor de limbă română într-un număr mai mare de 50 de suflete. Aflându-se la periferia românităţii, trecînd la religia greco-catolică, limba liturghiei a devenit treptat limba maghiară. Este un eveniment hotărîtor pentru istoria mai nouă a parohiilor greco-catolice româneşti din aceste părţi transferarea lor, în 1912, de la Episcopia din Oradea la Episcopia din Hajdúdorog.

Românii din capitala ungară

Privitor la istoria comunităţii ortodoxe române din Budapesta, aceasta a devenit autonomă abia în anul 1900. Premergător acestui eveniment, românii ortodocşi din Buda şi Pesta de odinioară au avut, timp de peste două secole, biserică comună cu ortodocşii greci şi sârbi. Biserica se afla sub jurisdicţia episcopului Budei care, la rândul său, a fost subordonat Carloviţului sârbesc. După formarea parohiei româneşti independente, această biserică a aparţinut Episcopiei din Arad.

Discrepanţe

Conform datelor statistice de recensămînt, în 1990 era mai mare numărul acelora care au fost “de naţionalitate română” (10.740), decât al celor care au declarat limba română ca limbă maternă (8.730). În 1990, în Ungaria, s-au mai înregistrat 39.927 persoane care, deşi nu s-au considerat români, au declarat că vorbesc româneşte. La recensământ, se înregistrează întreaga populaţie cu drept de şedere în ţară în momentul recensămîntului, inclusiv acele persoane care nu au cetăţenia ungară.

Românii sunt o minoritate autohtonă în Ungaria. Constituţia ţării îi recunoaşte ca factor constitutiv al statului. Astfel, egalitatea în drepturi nu depinde de numărul membrilor comunităţii. Cu toate acestea, nu este deloc indiferent răspunsul la întrebarea: care este numărul românilor din Ungaria?

Majoritatea celor înregistraţi la recensământul din 1990 ca români trăiau în judeţul Bichiş (5.041), urmând apoi Budapesta (1.263), judeţul Bihor (950), Pest (584) şi Csongrád (496). Topul localităţilor cu cel puţin 100 de locuitori înregistraţi ca români în 1990 este următorul: Micherechi (1.848), Chitighaz (1.488), Budapesta (1.263), Jula (517), Aletea (261), Bătania (252), Apateu (211), Seghedin (188), Cenadul Unguresc (183), Săcal (157), Otlaca-Pustă (126).

Aşadar, care este numărul românilor din Ungaria?

Unul dintre răspunsurile posibile este următorul: la recensămîntul din 1990 au fost înregistraţi ca români în Ungaria 10.740 de cetăţeni. Şi totuşi, reprezentanţele româneşti din Ungaria, inclusiv cele bisericeşti estimează însă numărul românilor la 20-25.000 de suflete.

De ce… reÎNVIEREA

Standard

În urmă cu ceva vreme, era un vis aproape utopic. Pe parcurs, a început să devină o dorinţă înmugurind şi rodind pe zi ce trecea. Azi, e o realitate ce tinde să fie o certitudine tot mai pregnantă.

Reintegrarea într-un circuit de valori, simţire, trăire, limbă şi tradiţii româneşti neaoşe a conaţionalilor pe care caruselul destinului i-a lăsat în afara graniţelor ţării se înfăptuieşte pas cu pas, cu urcuşuri şi coborâşuri, sinuos, precum în cea mai elocventă ilustrare a plaiului mioritic aşa cum l-a imaginat Lucian Blaga.

De fapt, noi nu vrem să revizuim graniţe şi nu pretindem teritorii iluzorii, nu vrem să învăţăm pe nimeni nimic şi nici să ne amestecăm în chestiuni de autodeterminare. Suntem departe de geopolitică, geostrategie şi alte asemenea concepte balonate vehiculate preţios prin dischisul cancelariilor diplomatice.

Apelul nostru este mult mai uman şi mai sentimental. Nu căutăm să stoarcem sânge din răni ale istoriei insuficient suturate. Vrem, pur şi simplu, doar să putem să ne bucurăm împreună de ceea ce ne defineşte şi ne animă, să putem să fim noi înşine aşa, cu bunele şi relele noastre. Nu avem duşmani şi ne dorim doar prieteni.

Celor care, prin negura vremurilor, au rezistat acolo, dincolo de România şi îşi mai spun încă ROMÂNI, le cerem îndoit iertare dacă, până acum, am promis şi nu ne-am ţinut de cuvânt, am tăcut şi nu am făcut sau chiar am fost nepăsători, delăsători, egoişti. Dar, cu simţ autocritic, e şi acesta tot un fel de a fi români…

De acum încolo, vom fi mai prezenţi, mai vii. Prin ce-am construit sau prin ce-am dărâmat, prin ce am adulat sau hulit, dar mai ales prin spirit, grai, cântec, vers, imagine, dans, obiceiuri, creaţie, împărtăşire şi (re)descoperire ne deşteptăm şi ne coagulăm. Strângem rândurile şi ţinem aproape! Venim!


Români ce n-au aparţinut niciodată României

Standard

În regiunea Transcarpatia, din componenţa Ucrainei, este incorporat nordul fostului voievodat Maramureş, precum şi alte foste comitate care au gravitat spre Maramureş şi erau populate de români. De la începutul mileniului al II-lea şi până la sfârşitul celui de al II-lea război mondial (când nordul a fost cedat Cehoslovaciei), Maramureşul a rămas unitar având ca hotare Carpaţii Păduroşi, Munţii Rodnei, Lăpuşului, Iaşului şi Bârjabei până la Teceu, în câmpia Tisei.

Începuturile Maramureşului

Deşi Maramureşul, puternică vatră a dacilor liberi, a rămas în afara Daciei romane, a fost totuşi puternic influenţat de cultura şi civilizaţia romană. Maramureşul e considerat ca patrie primitivă a limbii române literare de către N. Iorga în “Istoria literaturii religioase a românilor” unde susţine că Maramureşul a fost “Toscana” românilor, că el ne-a dat limba literară.

Ghe. I. Brătianu a avansat ideea că Bogdan Vodă a încercat să obţină independenţa întâi pentru românii din Maramureş şi, neputând-o realiza aici, a dus-o la totală biruinţă în Moldova. Ca dovadă a mişcărilor revoluţionare ale lui Bogdan în Maramureş e faptul că, încă de la 1343, el apare în acte regale ca “noster infidelis” şi că, la 30 septembrie 1364, regina Elisabeta cedează în faţa acestor mişcări care se pare că au continuat dând diploma prin care se aşează românii din Bereg şi Maramureş în dreptul de a-şi alege liber voievodul.

Nesupuşii

Românii din Maramureş şi Bereg n-au fost supuşi autorităţii comitelui şi a altor dregători ai comitatului, ci erau supuşi voievozilor aleşi de ei înşişi, deosebit în fiecare comitat. Aceştia îi conduceau la război pe cei înarmaţi şi-i judecau rezolvând procesele dintre ei, precum şi pârile începute de alţii împotriva lor. Drept contribuţii trebuiau să dea numai a cinzecea parte din sporul turmelor lor.

În secolul XVI, din 100 de sate maramureşene, 84 erau româneşti, 7 cu oaspeţi regali germani sau maghiari, 5 de ruteni şi pentru 4 sate nu există date. De la 90%, populaţia românească a scăzut în secolul XV datorită colonizării rutene la 80%.

În prelungirea Maramureşului, atât din punct de vedere etno-demografic, cât şi instituţional, erau comitatele Bereg, Ugocea, Ung si Arva. În secolele XIV-XVI, 60.000 de români s-au stabilit până şi în Moravia unde s-au slavizat păstrând însă chiar până astăzi la vreo 100 de cuvinte româneşti.

Unitari

Identitatea şi unitatea instituţională dintre ţara Maramureşului şi comitatele învecinate, mai ales Bereg, se dovedeşte şi prin desfiinţarea hotarelor celor două unităţi politico-administrative în ce priveşte stăpânirile voievodale.

În 1553, Maramureşul a fost inclus în principatul Transilvania. Demn de menţionat este că şi Petru Rareş viza stăpânirea cetăţilor Muncaciu si Hust, prin urmare a Maramureşului de unde se coborâseră strămoşii săi cu două veacuri în urmă şi face demersuri în acest sens pe lângă Ferdinand. Împăratul Rudolf al II-lea întoarce Transilvaniei, în 1606, comitatele Tokai, Bereg şi Ugocea cedate în 1570 habsburgilor de către Ioan Sigismund care păstrase totuşi Maramureşul cu Hustul.

O contribuţie însemnată în propăşirea cultural-naţională a românilor maramureşeni aflaţi sub monarhia habsburgică este înfiinţarea, la Sighet, în 5 februarie 1861, a “Asociaţiei pentru cultura poporului român din Maramureş”.

Momentul de răscruce

Până în 1920, Maramureşul a rămas unitar în perimetrul său cuprinzând 157 de comune locuite în mare parte de români. Din 1920, Maramureşul de la nord de Tisa (6.873 kmp) a intrat în componenţa Cehoslovaciei, în hotarul României rămânând doar 3.381 kmp, în stânga Tisei.

La Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia au participat şi 37 de delegaţi ai satelor româneşti din Maramureşul de peste Tisa. Când s-a proclamat “Trăiască România Mare de la Nistru până la Tisa!”, maramureşenii au insistat să se revină şi de la tribună s-a strigat “Trăiască România Mare de la Nistru până dincolo de Tisa”.

Consiliul Diligent trimite în 3 ianuarie 1918 un memoriu prim-ministrului Brătianu, în care se spune că vechiul Maramureş se întindea până în slovăcime şi cuprindea comitatele Ung, Bereg, Ugocea şi Maramureş. Se cerea cuprinderea la România şi a comunelor Bedeu si Chirva. Memoriul menţiona munţii din dreapta Tisei care erau în proprietatea românilor, arătându-se diplomele prin care le-au fost atribuiţi. Se cerea o graniţă care dădea României 114.293 români (60%), 45.265 evrei, 34.210 ruteni, 17.872 nemţi şi 7.429 unguri.

Un memoriu fără succes

În timpul primului război mondial, ocupând linia Muncaci-Cop, armata română a constituit un tampon între armatele roşii maghiare şi ucrainene. În 1919, existase o situaţie favorabilă unirii întregului Maramureş cu România, dar guvernul Brătianu, preocupat de Banat, a abandonat tratativele în care partea cehă se arătase disponibilă în ceea ce priveşte retrocedarea Maramureşului, cerând ajutorul României pentru a stăvili ofensiva maghiară. În ultimele luni ale lui 1919, guvernul Văitoianu a făcut demersuri în urma cărora România urma să primească plasele Sighet, Tisa, Taras şi Teceu. Au urmat trei luni de guvernare ale lui Vaida. Cehoslovacia acceptase cedarea întregului Maramureş, mai puţin plasa Dolha. La căderea guvernului Vaida, cehii refuză semnarea acordului deoarece delegaţia română nu avea împuternicirea noului guvern condus de Averescu care a ordonat armatei române să se retragă în stânga Tisei. În 9 decembrie 1919, senatorii şi deputaţii din Maramureş, Ugocea şi Sătmar adresează guvernului român un memoriu în legătură cu fixarea graniţei de nord a României “conform liniei de demarcaţiune stabilită la 1919, iunie, de către Comandamentul trupelor române, de comun acord cu comandamentul trupelor cehoslovace” – linie ce dădea României întreg Maramureşul istoric. Se invoca faptul că, în cazul unei partajări a Maramureşului, s-ar pierde comunele curat româneşti de pe malul drept al Tisei (Slatina, Biserica Albă, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Lunca etc.) şi comune cu populaţie semiromânească (Bedeu, Nereşniţa, Apşa de Sus etc.). “Notăm că şi celelalte comune ruseşti care cad în zona noastră au fost şi ele tot româneşti, dar, în decursul timpului, s-au rutenizat, n-au uitat originea lor şi insistă toate să li se dea preoţi şi şcoli româneşti”, spunea memoriul. Se mai invoca şi pierderea salinelor renumite de la Slatina şi Hust, a pădurilor de peste Tisa proprietate a comunelor româneşti din stânga Tisei, calea ferată ce lega Maramureşul prin Hust cu Satu Mare şi păşunile a 12 comune româneşti de la sud de Tisa. Se solicita a se da ordin trupelor să nu se retragă din teritoriu întrucât cehii înşişi au oferit românilor acest teritoriu fixând de comun acord şi din ruga cehilor linia de demarcaţie pe culmile munţilor de către experţi militari ai ambelor state ţinându-se seama de interesele locale, istorice şi administrative. Se amintea că rutenii au emigrat în comitatele Maramureş, Bereg şi Ung abia în secolul al XV-lea şi al XVI-lea, ca lucrători de pe moşiile româneşti. Cu toate acestea, nu se cerea tot ce a fost al nostru, ci numai pământul românesc al Maramureşului unitar ce forma o unitate geografică indivizibilă.

Oază de românitate

De la Carpaţi la râul Tarackz, teritoriul este eminamente românesc, iar în zona dintre Tarackz şi linia democraţională stabilită în iunie 1919 şi chiar dincolo de linie, elementul românesc este reprezentat destul de pregnant, dovadă numirile topografice şi numele locuitorilor. Satul Hust a fost o cetate veche românească, orăşelul Sălăuşul Mare este încă românesc, iar în Craia nu există nici măcar un singur rutean.

De caracterul românesc al Maramureşului au ţinut cont chiar şi ungurii. El a fost singurul judeţ în întreaga Transilvanie, în care erau prefecţi, subprefecţi şi pretori de naţionalitate română şi în regiunile rutene.

În toamna lui 1919, la alegerile parlamentare din România, a participat întrega populaţie (inclusiv ruteană) care şi-a ales deputaţi şi senatori şi de naţionalitate ruteană. La 13 decembrie 1919, Orestie Ilniczki, reprezentant al rutenilor în Maramureş, a făcut o declaraţie în faţa Adunării Deputaţilor, în care îşi exprima ataşamentul faţă de România.

La începutul lui ianuarie 1919, trupele ucrainene ocupaseră însă Valea Tisei, Sighetul şi ţinutul din dreapta Vişeului până din sus de Leordina. Armata română intervinese la 16 ianuarie când regimentul 14 din Roman a trecut Gutâiul şi, la 17 ianuarie, zdrobise trupele ucrainene în lupta de la Cămara-Sighet şi ajunsese să controleze ambele maluri ale Tisei. Cu trupele bolşevice maghiare se duseseră lupte la Peri, pe 30 martie şi Hust, pe 3 mai.

România era dispusă chiar să organizeze un plebiscit în zone cu majoritate ruteană. Înainte de conferinţa de pace, se spunea că, “dacă nu se va acorda României acest mic ţinut, el va forma o rană veşnică, un izvor veşnic de conflicte între România si Cehoslovacia”. Însă nu a fost să fie al nostru Maramureşul de Nord, ci al cehoslovacilor. În etape, în urma actelor de la 2 noiembrie 1938 şi 15 martie 1939, Ungaria va anexa întreg teritoriul Ucrainei Subcarpatice. După războiul mondial, Maramureşul de peste Tisa a intrat în componenţa URSS, respectiv în regiunea Transcarpatia (cu centrul la Ujgorod) din cadrul Ucrainei, situaţie existentă şi azi.

Rămăşiţele prezentului

Din nordul Maramureşului, din vechile judeţe Bereg şi Ugocea care în evul mediu se întindeau peste creasta Beskizilor până în apropiere de Tatra au rămas astăzi doar 5 localităţi cu populaţie preponderent românească în imediata apropiere a Sighetului. Oronimia Carpaţilor din zonă este net autohtonă: Tomnatic, Chicera, Zboru, Bârjava, Cuc, Trihotare, Gorgan, Strunga, Căputa, Groapa. Numele localităţilor au fost însă schimbate: Apşa a devenit Dibrova, Slatina s-a transformat în Solotvino, Biserica Albă în Bela Terkva…