Arhive pe etichete: Parlament

Acord istoric de cooperare Satu Mare-Transcarpatia

Standard

Vineri, 3 octombrie 2008, preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare, Csehi Arpad, şi viceguvernatorul Administraţiei Regionale Transcarpatia, Volodymyr Noblik, au semnat un „Acord de colaborare economică, comercială, tehnico-ştiinţifică şi culturală”.

La semnarea oficială a acordului dintre cele două regiuni, care a avut loc în sala mică de şedinţe a Consiliului Judeţean, au mai fost prezenţi ministrul Ovidiu Silaghi, subprefectul Octavian Lazin, vicepreşedinţii Consiliului Judeţean Valentin Macec şi Adrian Ştef, primarul municipiului Satu Mare Iuliu Ilyes, preşedintele filialei Satu Mare a Uniunii Ucrainenilor din România, Mihai Macioca. De asemenea, au fost prezenţi şi şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Satu Mare, comisarul-şef Liviu Tăut, şeful Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Someş” Satu Mare, colonelul Gheorghe Strâmb şi adjunctul şefului Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Satu Mare, comisarul-şef Giurea Tiberiu. La rândul ei, delegaţia ucraineană a mai fost formata din Laszlo Brenzovics, vicepreşedintele Consiliului Regional Transcarpatia şi Halyna Horokhovska, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei.

prima0410081

După semnare, preşedintele Csehi Arpad a prezentat principalele prevederi ale acordului. “Împreună cu partenerii noştri ucraineni, dorim să asigurăm modernizarea Vămii Halmeu-Diakovo, deschiderea unei noi vămi la Tarna Mare-Hija, deschiderea unui Consulat al României la Ujgorod şi înfiinţarea unui Consulat al Ucrainei la Satu Mare. De asemenea, dorim să realizăm o colaborare economică mai strânsă, participarea cu proiecte comune la programele de finanţare, sprijinirea minorităţii româneşti din Ucraina şi a celei ucrainene din judeţul nostru. Am înfiinţat grupuri mixte de lucru pe domeniile considerate prioritare: cultură, învăţământ, sănătate, turism, dezvoltarea infrastructurii, protecţia mediului şi intervenţii în situaţii de urgenţă”, a declarat preşedintele Csehi Arpad.

Viceguvernatorul Administraţiei Regionale Transcarpatia, Volodymyr Noblik, a susţinut, la rândul său, colaborarea dintre administraţiile locale ale celor două regiuni. “Sunt probleme care pot fi rezolvate la nivel local de cele două administraţii, fără să se mai apeleze la autorităţile centrale. Avem aceeaşi istorie, aceeaşi mentalitate, trăim cu toţii între munţii Carpaţi. Dar avem şi multe probleme pe care le putem rezolva doar împreună. În aceste condiţii, graniţele trebuie să ne unească, nu să ne despartă”, a declarat viceguvernatorul Volodymyr Noblik.

Astfel, nu putem decât să salutăm cu entuziasm un asemenea demers care vine să umple un gol imens pe acest palier şi să confere, finalmente, cadrul instituţional atât de necesar demarării unor colaborări mai intense şi mai ample care să vină în sprijinul dezvoltării durabile a celor două zone şi în cel al întăririi legăturilor dintre români şi români pe de o parte şi dintre ucraineni şi ucraineni pe de altă parte.

Ministrul trădării naţionale!

Standard

Potrivit RGN Press, ministrul afacerilor externe, Lazăr Comănescu, împreună cu ministrul educaţiei, Cristian Adomniţei, au efectuat, în data de 18 iulie 2008, o vizită oficială în Ucraina, la Kiev, la invitaţia ministrului afacerilor externe al Ucrainei, Volodimir Ogrizko. Cu această ocazie, a avut loc şi cea de-a doua reuniune a Comitetului pentru securitate şi cooperare europeană, euroatlantică şi regională din cadrul Comisiei Mixte Prezidenţiale româno-ucrainene. Discuţiile cu oficialii de la Kiev au vizat cadrul relaţiilor bilaterale, inclusiv cooperarea dintre România şi Ucraina în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, tematica europeană şi euro-atlantică şi subiecte regionale de interes comun.

Profitând de eveniment, în preziua acestuia, Uniunea Interregională “Comunitatea Românească din Ucraina”, prin preşedintele acesteia, Ion Popescu, i-a remis lui Cristian Adomniţei o scrisoare deschisă făcând apel ca ministrul român al educaţiei să intervenă pe lângă autorităţile ucrainene ca acestea sa stopeze procesul de distrugere a şcolilor şi claselor cu predare în limba română din Ucraina.

În conţinutul acesteia se arată: „Ne adresăm, domnule Ministru, către Dumneavoastră, cât şi Ministerului Educaţiei şi Cercetării cu rugămintea de a aborda la întâlnirea Dumneavoastră cu oficialităţile Ucrainei problema legată de situaţia care s-a creat în şcolile minorităţilor naţionale din Ucraina în urma ordinului Ministrului învăţământului din Ucraina, nr. 461 din 25 mai 2008, în baza căruia, începând cu 1 septembrie a.c., în şcolile minorităţilor naţionale se va trece la studiul obiectelor de bază în limba de stat. Prin această încercare, şcolile noastre cu predare în limba română se transormă în şcoli mixte. Se întreprind diverse măsuri în direcţia lichidării învăţământului în limba maternă. Şcoala românească sau învăţământul în limba română din Ucraina trece şi aşa, în prezent, prin vremuri foarte grele generate de lipsa de manuale, micşorarea orelor şi excluderea examenelor obligatorii la limba şi literatura română, inexistenţa, în Ucraina, a unor instituţii pedagogice de învăţământ superior cu predare în limba română pentru a pregăti cadre didactice, cât şi a unui program de studiu şi de perfecţionare în limba maternă a profesorilor din şcolile româneşti. De ani de zile se promite deschiderea Universităţii Multiculturale la Cernăuţi, dar nici în ziua de azi aceasta nu s-a realizat. Şi dacă statul român nu va interveni pentru îmbunătăţirea legăturilor istorice cu comunitatea noastră, riscăm să pierdem complet dreptul de a mai studia în limba română – limba strămoşilor noştri!”.

Care a fost răspunsul demnitarului de la Bucureşti? Acesta nu s-a lăsat deloc aşteptat, în perfectă consonanţă cu incompetenţa sa devenită proverbială!

Astfel, în capitala ucraineană, Cristian Adomniţei a semnat, împreună cu omologul său de la Kiev, un protocol prin care, practic, este suspendat sprijinul Bucurestiului pentru tinerii etnici români din fostul stat sovietic!

Conform noului “Protocol româno-ucrainean de colaborare în domeniul învăţământului pentru anii 2008-2011”, etnicii români din Ucraina şi, respectiv, diaspora ucraineană din România vor beneficia DE PÂNĂ LA 50 de burse pentru studii universitare de licenţă şi MAXIM 50 de burse pentru masterat! Totodată, cele două ministere vor acorda, pe bază de reciprocitate (sic!!!), PÂNĂ LA 10 burse de doctorat, actul bilateral conţinând şi alte prevederi paritare, net avantajoase Kievului!

Ca o consecinţă absolut nefastă, gestul fără precedent al ministrului român pune egal între comunitatea de peste 500.000 de români (incluzând aici şi aşa-numiţii moldoveni) din Ucraina şi minoritatea ucraineană din România, de circa 60.000 de persoane.

În anul 2000, Guvernul de la Bucureşti a alocat pentru românii din Ucraina 200 de locuri pentru studii universitare, 100 de locuri pentru master şi 25 pentru studii postuniversitare. De asemenea, între 2000 si 2005, peste 200 de profesori calificaţi în discipline cu predare în limba română au beneficiat, anual, de stagii de perfecţionare care, ulterior, au fost sistate de către Mihai Gheorghiu, actualmente şef al Departamentului pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, la acea vreme director al Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Ce i se mai poate reproşa ilustrului Cristian Adomniţei? Din cauza dezinteresului general al autorităţilor române şi sub pretextul lipsei unui acord între cele două ministere de învăţământ, în 2006, au venit la studii în România DOAR 15 tineri! În 2007, concursul de admitere a fost anunţat cu întârziere, majoritatea absolvenţilor români din Ucraina interesaţi fiind nevoiţi să abandoneze! Potrivit statisticilor neoficiale, anual, peste 3000 de tineri etnici români din Ucraina termină liceul sau învăţământul general de 11 clase, un număr net superior etnicilor ucraineni din România interesaţi să îşi continue studiile în Ucraina.

Diasporă românească versus comunităţi româneşti

Standard

În ultima perioadă, mass media autohtonă, dar şi cea internaţională acordă ample spaţii unor subiecte de genul ce mai fac, ce mai fură, ce mai pătimesc românii din afara graniţelor.

Este vorba, cu precădere, de acei cetăţeni români emigraţi cu sau fără forme legale în varii ţări de pe mapamond. Punctele fierbinţi sunt reprezentate de românii din Spania şi, mai ales, de cei din Italia. Urgia pornită până la cel mai înalt nivel de italieni împotriva unor persoane în special de etnie rromă care sunt, în acte, cetăţeni români are darul de a inflama însăşi Uniunea Europeană.

Într-o atare situaţie, atenţia tuturor şi, din păcate, inclusiv a autorităţilor române şi a opiniei publice de la noi se concentrează aproape exclusiv asupra acestei categorii de conaţionali ce alcătuiesc parte din diaspora românească. Dar ei NU sunt nici pe departe emblema diasporei româneşti, ci doar cel mult amprenta de moment răsfrântă peste graniţe a convulsiilor sociale din România. Şi, ceea ce e cel mai dureros, exodul de cetăţeni ai ţării noastre în diferite state NU constituie nicidecum UNICA prezenţă românească din exterior.

Aproape orice ţară îşi are, conjunctural sau nu, propria diasporă. Cea românească este în peisajul în care s-a încetăţenit una picantă atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. De cele mai multe ori fiind vorba de cetăţeni români ori descendenţi ai acestora este firesc ca atenţia autorităţilor de la noi să se îndrepte şi către aceştia şi să-i protejeze prin metode specifice. Numai că de aici şi până la concentrarea aproape exclusivă a măsurilor de protecţie întreprinse de statul român asupra elementului românesc din exterior este o diferenţă strigătoare la cer!

În afara ţării există ŞI ALŢI ROMÂNI decât cei ai diasporei. Aceştia trăiesc de secole pe teritorii actuale ale Ucrainei, Ungariei, Serbiei etc. chiar în proximitatea graniţelor şi se constituie în veritabile şi importante comunităţi româneşti reprezentative atât pentru specificul nostru naţional, cât şi pentru cel al statelor ai căror cetăţeni sunt! Teoretic, lor li se adresează articolul 7 al Constituţiei care consfinţeşte că „statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt”. Practic, însă, asistăm dacă nu la un abandon total al acestora din partea autorităţilor de la noi, a înseşi societăţii civile, măcar la o ignorare a lor sistematică.

Politica externă a României a fost dintotdeauna ezitantă, incoerentă, palidă. Pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor, altele decât diaspora recentă NU există strategii reale, viabile, articulate. Măsurile în sprijinul acestora sunt în cel mai fericit caz iniţiative particulare ori gesturi simbolice lipsite de consistenţă.

Care e vina lor? Aceea că istoria i-a lăsat în afara graniţelor României, că nu se bucură (cu ghilimelele de rigoare) de statutul de căteţeni români şi că sunt doar etnici români? Că au rezistat şi şi-au păstrat fie şi alterate identitatea, limba, specificul cultural românesc?

Deopotrivă factorul politic, cât şi cel al societăţii civile de la noi se fac vinovate de trădare naţională în măsura în care vor continua să se preocupe doar de soarta diasporei româneşti în detrimentul total al comunităţilor istorice româneşti! „Căpşunarii”, „ţiganii români” şi toate celelalte categorii de cetăţeni români ce întregesc diaspora românească se află acolo ca rod al propriei voinţe, sunt prin ei înşişi responsabili de destinul lor! În schimb, membrii comunităţilor istorice româneşti ce au rezistat timp de secole în afara graniţelor României n-au avut acest privilegiu de a alege. Cu atât mai mult atunci, obligaţia statului român în privinţa lor este înzecit mai mare şi mai de onoare decât în cazul diasporei! Iată de ce o reorientare a priorităţilor naţionale în exterior ar fi nu doar binevenită, ci şi necesară!