Disperarea înăbuşită a unui tânăr etnic român din Ucraina

Despre tinerii de etnie română din regiunea Transcarpatia, Ucraina, se spune că, din cauza educaţiei ce le-a fost insuflată, sunt oarecum „sălbăticiţi” când vin în contact cu semeni de-ai lor din România: sunt circumspecţi, cu un mod de relaţionare mai degrabă introvertit, te scrutează cu privirea în care se citeşte un soi de reţinere amestecată cu neîncredere. Nu le este la îndemână să vorbească deschis şi explicit despre condiţia lor de român. Îşi poartă povara de trăitori „enclavizaţi” fără revoltă sau fără a se victimiza, cu o demnitate ancestrală, simplă, maramureşeană. Parţial, toată această atitudine este totuşi şi o consecinţă a noianului de promisiuni de sprijin pe care, de-a lungul timpului, diferiţi „reprezentanţi din patria-mamă”, de diferite ranguri, le-au făcut, dar nu le-au onorat.

Din când în când, însă, câte o voce sparge această monotonie a tăcerii, dar o face fără stridenţe, iar din rostirea sa răzbate o disperare înăbuşită. Mesajul emoţionant al unui tânăr etnic român din Transcarpatia vine să confirme acest lucru.

Citeşte întreg articolul aici: http://www.reinvierea.org.ro/romani/articole/20-disperarea-inabusita-a-unui-tanar-etnic-roman-din-ucraina.html

Acord istoric de cooperare Satu Mare-Transcarpatia

Vineri, 3 octombrie 2008, preşedintele Consiliului Judeţean Satu Mare, Csehi Arpad, şi viceguvernatorul Administraţiei Regionale Transcarpatia, Volodymyr Noblik, au semnat un „Acord de colaborare economică, comercială, tehnico-ştiinţifică şi culturală”.

La semnarea oficială a acordului dintre cele două regiuni, care a avut loc în sala mică de şedinţe a Consiliului Judeţean, au mai fost prezenţi ministrul Ovidiu Silaghi, subprefectul Octavian Lazin, vicepreşedinţii Consiliului Judeţean Valentin Macec şi Adrian Ştef, primarul municipiului Satu Mare Iuliu Ilyes, preşedintele filialei Satu Mare a Uniunii Ucrainenilor din România, Mihai Macioca. De asemenea, au fost prezenţi şi şeful Inspectoratului Judeţean de Poliţie Satu Mare, comisarul-şef Liviu Tăut, şeful Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă “Someş” Satu Mare, colonelul Gheorghe Strâmb şi adjunctul şefului Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Satu Mare, comisarul-şef Giurea Tiberiu. La rândul ei, delegaţia ucraineană a mai fost formata din Laszlo Brenzovics, vicepreşedintele Consiliului Regional Transcarpatia şi Halyna Horokhovska, reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al Ucrainei.

După semnare, preşedintele Csehi Arpad a prezentat principalele prevederi ale acordului. “Împreună cu partenerii noştri ucraineni, dorim să asigurăm modernizarea Vămii Halmeu-Diakovo, deschiderea unei noi vămi la Tarna Mare-Hija, deschiderea unui Consulat al României la Ujgorod şi înfiinţarea unui Consulat al Ucrainei la Satu Mare. De asemenea, dorim să realizăm o colaborare economică mai strânsă, participarea cu proiecte comune la programele de finanţare, sprijinirea minorităţii româneşti din Ucraina şi a celei ucrainene din judeţul nostru. Am înfiinţat grupuri mixte de lucru pe domeniile considerate prioritare: cultură, învăţământ, sănătate, turism, dezvoltarea infrastructurii, protecţia mediului şi intervenţii în situaţii de urgenţă”, a declarat preşedintele Csehi Arpad.

Viceguvernatorul Administraţiei Regionale Transcarpatia, Volodymyr Noblik, a susţinut, la rândul său, colaborarea dintre administraţiile locale ale celor două regiuni. “Sunt probleme care pot fi rezolvate la nivel local de cele două administraţii, fără să se mai apeleze la autorităţile centrale. Avem aceeaşi istorie, aceeaşi mentalitate, trăim cu toţii între munţii Carpaţi. Dar avem şi multe probleme pe care le putem rezolva doar împreună. În aceste condiţii, graniţele trebuie să ne unească, nu să ne despartă”, a declarat viceguvernatorul Volodymyr Noblik.

Astfel, nu putem decât să salutăm cu entuziasm un asemenea demers care vine să umple un gol imens pe acest palier şi să confere, finalmente, cadrul instituţional atât de necesar demarării unor colaborări mai intense şi mai ample care să vină în sprijinul dezvoltării durabile a celor două zone şi în cel al întăririi legăturilor dintre români şi români pe de o parte şi dintre ucraineni şi ucraineni pe de altă parte.

Malaia Kopania sfidează Sermisegetusa Regia

Aşezată în regiunea Transcarpatia, din Ucraina, în „buza” comunităţii româneşti de acolo, Malaia Kopania se dovedeşte a fi un izvor istoric nebănuit. Şeful şantierului arheologic, Viaceslav Kotigorosko, profesor la Universitatea Naţională din Ujgorod, a încercat la început să abată atenţia de la descoperirile făcute şi să evazioneze caracterul lor dacic, dar amploarea şi specificul mărturiilor nu a putut fi negat.

Pe măsură ce, în parteneriat cu Muzeul Judeţean Satu Mare, lucrările au avansat, descoperirile sunt pe cale să consacre o cetate dacică de inestimabilă însemnătate, un centru care, prin elementele sale, se poate dovedi chiar mai important decât faimoasa Sarmisegetusa Regia şi, totodată, deşi până acum nu s-a îndrăznit acreditarea acestei teorii, un capitol care să rescrie istoria despre spaţiul formării poporului român şi care să legitimeze, o dată în plus, comunitatea românească din Maramureşul Istoric drept condescendentă directă a dacilor liberi!

Încununarea cercetărilor arheologice minuţioase a venit o dată cu campania de săpături din 2008. Astfel, arheologii sătmăreni au descoperit cea mai mare şi reprezentativă cantitate de bijuterii dacice după vestitele brăţări din aur.

Potrivit directorului Muzeului Judeţean Satu Mare, Viorel Ciubotă, „în cimitirul dacic de la Malaia Kopania au fost descoperite mai multe obiecte din aur, un torques (colan) şi o brăţară. Torques-ul a fost purtat la gât, fiind confecţionat din trei sârme groase din aur şi capete de îmbinare lucrate minuţios, ornamentate printr-o reţea de sârmuliţe. Obiectul a fost descoperit în stare fragmentară, având o greutate de peste 400 de grame. În forma completă avea o greutate de peste un kilogram. Foarte probabil că torques-ul a fost purtat de un aristrocat dac de rang înalt. Brăţara este ornamentată prin şiruri de globule şi are o greutate de peste 70 de grame”.

Viorel Ciubotă a mai precizat că obiectele confecţionate din aur sunt deosebit de rare în arealul culturii dacice, situaţia aceasta fiind explicată prin existenţa unui „monopol regal” al exploatării aurului.

În cursul campaniei de săpături din 2008, la Malaia Kopania au mai fost descoperite piese de podoabă din argint, bronz şi fier, unsprezece spade îndoite ritual, trei săbii curbe dacice (sica), mai multe vârfuri de lance şi pinteni.

Cimitirul de la Malaia Kopania, considerat drept cel mai mare cimitir din arealul dacic, a ieşit la veală în luna iulie. Şeful Secţiei Arheologie din cadrul Muzeului Judeţean Satu Mare, Robert Gindele, a explicat: „Este vorba despre un cimitir de incineraţie, în care am descoperit până acum zeci de morminte. Defuncţii au fost puşi pe rug, osemintele calcinate depuse în urne şi îngropate în pământ. În mormintele de femei au fost descoperite bijuterii, fibule, catarame, inele şi verigi, în timp ce în mormintele bărbaţilor au fost descoperite arme, printre care şi unele foarte spectaculoase, precum spade îndoite, o armă specială numită fica – un fel de sabie cu un singur tăiş, pinteni, vârfuri de lance şi alte obiecte. Descoperirea este cu atât mai importantă cu cât ritualul de înmormântare al dacilor este foarte puţin cunoscut, la Malaia Kopania descoperindu-se mai multe morminte decât au fost descoperite vreodată în tot arealul Marii Dacii!”.

Mormintele datează din perioada lui Burebista, fiind descoperită şi o monedă grecească din argint din acea perioadă. Până acum, în cetatea de la Malaia Kopania au mai fost descoperite şi urmele unui atelier de turnat fier, inclusiv bucăţi de fier neprelucrat care urmau să fie topite, o monetărie şi un atelier de confecţionat râşniţe pentru măcinatul grâului.

Poate că, acum, finalmente, Ministerul Culturii şi Cultelor din cadrul Guvernului României va conştientiza în sfârşit importanţa şi valoarea sitului de la Malaia Kopania şi Viorel Ciubotă NU va mai trebui aproape să se milogească pentru a obţine fondurile necesare continuării cercetărilor. Asta dacă nu cumva, deranjată de amploarea descoperirilor şi de semnificaţia lor istorică, partea ucraineană nu va rupe colaborarea cu specialiştii muzeului sătmărean fiindcă, deocamdată, acordul de colaborare scadent în 2008 nu a mai fost reînnnoit în ciuda insistenţelor lui Victor Ciubotă!

Învăţământul românesc din Ucraina şi Ungaria în pericol!!!

Treptat şi aproape pe nesimţite, în ciuda tuturor semnalelor de alarmă trase de-a lungul timpului, ce s-au dovedit a fi însă, parcă, mai degrabă nişte salve de tun trase pentru nişte surzi, învăţământul în limba română din comunităţile istorice româneşti din afara graniţelor ţării se apropie de colaps, de dispariţie! Starea aceasta pusă la cale de autorităţile ţărilor cu pricina este rezultatul nepăsării ori inacţiunii statului român, dar, poate, şi a forurilor internaţionale abilitate să intervină.

Foarte aproape de noi, în Ucraina şi Ungaria, reprezentanţii comuntăţii româneşti strigă ca din gură de şarpe despre abuzurile şi neajunsurile pe care sunt obligaţi să le trăiască de o vreme încoace. Cu speranţa că, finalmente, ele vor ajunge acolo unde trebuie şi că vor fi luate în seamă şi soluţionate pozitiv, nu putem decât să le facem cunoscute aşa cum le-am descoperit, cu menţiunea că sublinierile din text ne aparţin.

Astfel, într-o scrisoare deschisă preluată de RGN Press, Uniunea Interregională „Comunitatea românească din Ucraina” face apel pentru stoparea măsurilor discriminatorii care au fost puse în aplicare în şcolile şi clasele cu predare în limba română din Ucraina, începând cu data de 1 septembrie 2008.

Ne adresăm organelor puterii locale, reprezentanţilor organizaţiilor obşteşti, părinţilor, organelor de presă, opiniei publice.

La conducerea Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina” se adresează profesori, părinţi, directorii şcolilor cu predare în limba română nemulţumiţi de deciziile Ministerului Învăţământului şi Ştiinţei al Ucrainei. Din cauza acestor dispoziţii, situaţia în şcoli s-a complicat. Mai mult, în unele colective pedagogice, au apărut chiar conflicte.

Ne-am adresat nu o dată preşedintelui Ucrainei – Viktor Iuscenko, preşedintelui Radei Supreme a Ucrainei – Arsenii Iateniuk, primului-ministru al Ucrainei – Iulia Tymosenko, împuternicitului Radei Supreme a Ucrainei pentru drepturile omului – Nina Karpaciova, preşedintelui României – Traian Băsescu.

În legislaţia în vigoare a Ucrainei, în primul rând în Constituţie, este fixat dreptul reprezentanţilor minorităţilor naţionale de a studia în limba maternă (de la învăţământul preşcolar până la cel universitar). În pofida acestui adevăr, asupra şcolilor cu predare în limba română se exercită asemenea încercări cum n-au avut loc niciodată de-a lungul a peste 200 de ani de învăţământ în limba maternă! La prima vedere, se pare că „inovaţiile” Ministerului Învăţământului şi Ştiintei au o motivaţie serioasă – obligativitatea susţinerii testelor în limba ucraineană. În realitate, are loc o campanie de destabilizare a colectivelor pedagogice, a comunităţilor de părinţi, scopul final fiind eliminarea limbii române din sfera învăţământului, asimilarea forţată a populaţiei româneşti prin învăţământ.

Nu demult, domnul Ivan Vakarciuk –ministrul învăţământului şi ştiinţei s-a exprimat că dreptul de a învăţa în acea limbă în care comunici în familie, în limba poporului tău e un lucru sfânt. Dar omul matur, care intră în viaţa publică trebuie, de asemenea, să cunoască şi limba de stat. Cine să nu fie de acord cu această afirmaţie?

În realitate, însă, este vorba de standarde duble! Şi mai înainte, în scrisorile ministerului către direcţiile regionale de învăţământ şi, respectiv, de la structurile regionale către cele raionale, mai departe către şcoli cuprindeau diverse recomăndări privind trecerea şcolilor cu predare în limba română la studierea disciplinelor de baza în limba ucraineană. Acum, însă, ministrul învăţământului şi ştiintei, a emis Dispoziţia nr. 461 din 26 mai 2008 – cu privire la întărirea programului privind îmbunătăţirea studierii limbii ucrainene în şcolile de cultură generală cu predare în limba minorităţilor naţionale pe anii 2008-2011 şi Ordinul nr. 496 din 3 iunie 2008 – cu privire la confirmarea instrucţiunii privind completarea jurnalelor de clasă pentru clasele V-XI ale instituţiilor de învăţământ.

De la 1 septembrie 2008, inovaţiile Ministerului Învăţământului şi ştiintei constau în următoarele:

– se măreşte numărul de ore la studierea limbii ucrainene pe contul părţii variative a planurilor de învăţământ, adică pe contul reducerii numărului de ore la alte obiecte în clasele II-IV, respectiv X-XI;

-în clasa a X-a din şcolile cu predare în limba română, se introduce studierea Istoriei Ucrainei şi Matematicii în limba ucraineană;

-în clasa a V-a, se introduce predarea în două limbi a Istoriei Ucrainei, iar, din anii viitori, şi predarea Geografiei, Matematicii, Muncii fizice, Educaţiei fizice etc,;

-conform Ordinului nr. 496, înscrierile în jurnalul de clasă se fac în mod obligatoriu în limba ucraineană.

La ultima şedintă prin selector cu directorii şcolilor, din 22 august 2008, ministrul învăţământului şi ştiinţei sublinia: „[…] în scopul luării în considerare a specificului regional, noi am obligat organele locale de conducere a învăţământului să elaboreze programe regionale de îmbunătăţitre a studierii limbii ucrainene în instituţiile de învăţământ în limba minorităţilor naţionale, prin care să fie concretizaţi termenii de aplicare a măsurilor prevăzute de programul ministerial în fiecare şcoala în parte. Trebuie de urgenţă să fie desfăşurată o muncă de lămurire printre elevi şi părinţi referitor la acest Program. Pentru realizarea lui este necesar să fie create condiţii pentru a deschide în şcoli clase paralele unde o parte din obiecte să fie studiate în limba ucraineană”.

Noi suntem pentru ca în şcolile cu predare în limba română să se studieze limba ucraineană la cel mai înalt nivel, după cele mai bune programe şi manuale, ca profesorii de limba ucraineană să fie instruiţi în permanenţă, să aibă posibilităţi reale de a-şi perfecţiona nivelul profesional şi să-i înveţe cât mai bine pe elevi.

Dar aceste documente încalcă în mod brutal legislaţia existentă: p.3 art.22 al Constituţiei Ucrainei, conform căruia „la adoptarea unor noi legi sau la introducerea unor amendamente la legile existente nu se permite de a îngusta conţinutul şi volumul drepturilor şi libertăţilor existente”, art. 10 p.3 al Constituţiei Ucrainei, precum şi art. 7 al Legii Ucrainei cu privire la învăţământul mediu, art. 3 p.1, art. 25 p.3 ale Legii Ucrainei cu privire la limbi în RSS Ucraineană”.

Mai mult decât atât, noile dispoziţii ale ministerului ruinează planurile de învăţământ pe anul şcolar 2008-2009.

O astfel de politică în domeniul învăţământului vine în contradicţie cu valorile europene şi, de fapt, prevede măsuri pentru trecerea în şcolile minorităţilor naţionale la predarea obiectelor de bază în limba ucraineană, fapt ce vine în contradicţie nu doar cu legislaţia Ucrainei, ci şi cu prevederile Cartelor europene şi a Convenţiei-cadru privind apărarea drepturilor minorităţilor naţionale.

Considerăm că intenţiile de schimbare treptată a limbii de predare a obiectelor de bază din română în ucraineană în şcolile minorităţii româneşti nu are nici un temei legal şi logic. Ce se va întâmpla cu sistemul de învăţământ în limba minorităţilor naţionale din Ucraina?

Este cunoscut faptul că acei care discriminează comunităţile minoritare, limba lor dau societăţii exemple negative şi provoacă fenomene sociale de intoleranţă, naţionalism şovin şi, la urma urmei, apariţia unor atitudini rasiale vizavi de reprezentanţii oricăror minorităţi din Ucraina. Prin aceasta se complică ŞI integrarea Ucrainei în comunitatea europeană!

Iata de ce declarăm un protest ferm împotriva declanţării procesului de asimilare prin şcoli! Cerem să fie suspendate orice acţiuni orientate spre asimilarea artificială lingvistică, spre limitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale minorităţilor naţionale!, se arată în comunicatul semnat de reprezentanţii Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina”: Aurica BOJESCU – secretar executiv al Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina”, Vasile TĂRÂŢEANU – preşedinte al senatului Uniunii Interregionale „Comunitatea Românească din Ucraina”, Ion BOTOŞ – preşedintele Uniunii Regionale din Transcarpatia „Dacia”.

La rândul ei, Eva Iova – redactor-şef al săptămânalului „Foaia românească” (www.foaia.hu) ce apare în Ungaria, a punctat într-o serie de editoriale, veritabile rechizitorii de opinie, principalele elemente ce caracterizează învăţământul în limba română din Ungaria, în ultimul dintre ele, cel din nr. 37 (12-18.09.2008) al publicaţiei, punând cireaşa pe tort cu privire la felul cum instituţiile statului român înţeleg să păstreze legătura cu comunităţile româneşti din exterior şi să le reprezinte interesele.

Limba verde de acasă

Începe să devină tot mai bătător la ochi un lucru despre care nu vrem să luăm cunoştinţă, prefăcându-ne că acesta nu există sau, bunăoară, nu ne interesează. Organizatorii unor concursuri şcolare îşi dau seama că, an de an, tot mai puţine şcoli româneşti participă la diferitele întreceri, dar îşi spun părerea doar în şoaptă, să nu deranjeze pe nimeni, nici şcolile, nici ministerul de resort. Nu cumva să se prindă cineva acolo sus, unde se împart banii, că, de fapt, învăţământul românesc există tot mai mult doar cu numele.

Românii din Ungaria niciodată nu au avut multe şcoli, răsfirate prin toată ţara, cum au nemţii sau slovacii. Însă, până prin anii ’90, cele 10–12 şcoli generale româneşti din judeţele Bichiş, Bihor şi Ciongrad au asigurat o sursă solidă de elevi pentru unicul liceu românesc din această ţară. Absolvenţii acestui liceu sunt baza intelectualităţii noastre. Din totdeauna, majoritatea elevilor de la acest liceu au provenit din Micherechi, Jula şi Chitighaz, cam în această ordine, eventual câteodată veneau mai mulţi din Chitighaz decât din Jula. Şi apoi urmau celelalte şcoli. Aletea, Bătania, şcolile din Bihor, şi cam pe ultimul loc se situa Cenadul Unguresc.

Datele statistice ne ajută să înţelegem clar evoluţia (sau, mai bine zis, involuţia) învăţământului românesc din Ungaria. Până când prin anii 1980–90, de la şcoala din Bedeu sau Aletea veneau în fiecare an câte 2–3 elevi, acum trec ani buni până când din aceste şcoli să vină la liceul din Jula măcar un singur elev. Şi mai grav este cu şcoala din Cenad. De ani buni nu s-a mai înscris nici un elev de la Cenad la liceul românesc. La fel, nici la concursurile şcolare nu prea participă elevi din aceste şcoli. La ultimul concurs şcolar pe tema limbii, literaturii, culturii şi civilizaţiei româneşti, organizat pentru elevii şcolilor generale, au fost reprezentate doar trei şcoli: Micherechi, Jula şi Bătania. Unde au fost elevii din Chitighaz, sat care se laudă că este cea mai mare localitate cu populaţie românească din Ungaria? Sau unde au fost şcolile din Bihor, care primesc foarte mult sprijin atât de la forurile centrale (vezi construirea unei şcoli noi la Săcal, pe banii celor două state, România şi Ungaria) cât şi de la Autoguvernarea pe Ţară (care se bate în piept că a reintrodus predarea limbii române în unele localităţi bihorene)? Neparticiparea nici unui elev de la aceste şcoli însemnă că acolo elevii nu ştiu limba română, nu ştiu o poezie de Eminescu şi nu cunosc valorile culturale ale poporului din care zic că şi ei fac parte…

Trebuie observat un element interesant, însă, şi în cazul celor trei şcoli participante. Cu puţine excepţii, toţi elevii veniţi din Micherechi, Jula sau Bătania sunt copii din familii româno-române, adică cu mamă sau tată originar din România, căsătorit cu român din Ungaria. Deci, aceşti copii cunosc bine limba română încă din familie. Ei sunt micii salvatori ai onoarea şcolii lor. Iar cel care salvează onoarea, salvează viitorul…

Este tot mai clar că aşa-zisele strădanii de 20 de ani (sic!) ale specialiştilor noştri de a reforma învăţământul românesc din Ungaria nu au dat roade. Şi azi, numai acei elevi ştiu româneşte care au învăţat limba încă în familie. Summa summarum, şcoala românească de azi din Ungaria nu este capabilă să-i înveţe pe copii româneşte! Şi nu vorbim despre poeziile învăţate pe de rost, din care copilul nu înţelege nimic. Precum nici despre acele texte pe care elevii le tocesc, dar dacă îi întrebi cum îi cheamă se uită la tine ca la felul trei. Problema învăţământului românesc este problema noastră, a comunităţii. Iar cheia rezolvării este în buzunarul profesorilor. Nu la Budapesta şi nici la Bucureşti. Şi nicidecum nu banii sunt de vină şi pentru asta.

Sare pe o rană deschisă

Îmi povestea cineva de curând că, ocupându-se cu închiriere de camere pentru turişti la Jula, a avut nişte oaspeţi din România cu care s-au simpatizat şi au dezbătut împreună probleme ale românilor şi ungurilor din acest colţ de Europă. Discuţiile de genul „aşa e la noi… cum e la voi?” au ajuns până la subiectul învăţământului.

Românul-oaspete şi-a amintit că ar fi auzit el că parcă şi în Ungaria sunt şcoli româneşti. Da, sunt, zice românul-gazdă, dar nu sunt aşa ca şi la voi, pentru că aici şcolile sunt bilingve, deci copiii învaţă prima dată limba maghiară, că doar trăim în Ungaria, şi numai apoi învaţă şi limba română. Românul-oaspete şi-a putut da seama singur de rezultatul acestei metode atunci când a încercat să stea de vorbă cu copilul de vârstă şcolară al familiei, care nu înţelegerea nici o iotă din româna lui cu accent de România… Acesta se întoarce derutat acasă, în România, cu experienţa că nu toate şcolile „româneşti” din lume sunt la fel: în unele se învaţă româneşte, iar în altele… ungureşte.

Pe 1 septembrie va începe în Ungaria al treilea an şcolar, când nici într-o singură şcoală aşa-zis românească nu se mai predă scrisul şi cititul în limba română pentru elevii din clasa întâi. Până în toamna anului 2005, cei mai mici elevi ai şcolii generale din Micherechi învăţau abecedarul prima dată în limba lor maternă, în română, şi numai din clasa a doua s-a trecut şi la cititul şi scrisul în limba maghiară. Trecerea de la română la maghiară a fost motivată de către şcoală cu creşterea numărului copiilor care vin din căsătorii mixte şi care vorbesc mai puţin sau deloc limba română. De parcă predarea depinde de copii şi nu de profesori şi programa şcolară. Când se duc prima dată la şcoală, copiii de şase ani nu ştiu nici să înmulţească sau să împartă numerele, dar asta nu înseamnă să scoatem matematica din orar şi s-o înlocuim, de pildă, cu gimnastica! Deci e o scuză prea ieftină să dăm vina pe copii sau pe părinţii lor care nu sunt obligaţi să-şi dea odrasla la o şcoală românească, ci pot să aleagă liber orice şcoală. În localităţile unde pe lângă şcoala românească există şi altă şcoală, cum e Chitighazul, Aletea sau Bătania, părinţii îşi pot da copilul şi la şcoala maghiară, nu au nici o obligaţie faţă de cea românească. Aberaţia intervine însă atunci când o primărie dintr-un sat cu 3–4 mii de locuitori susţine două şcoli, care de fapt nu diferă cu nimic (sau foarte puţin) una de alta. Bani aruncaţi în vânt, fără nici un rost. Eventual pentru a menţine imaginea falsă că în Ungaria sunt sprijinite naţionalităţile: au şcoli, au drepturi, au de toate…

Niciodată, nici din comunitatea noastră şi nici din afara ei, nimeni nu a cercetat dacă acei elevi de odinioară din Micherechi, Jula, Chitighaz etc., care au învăţat prima dată scrisul şi cititul în româneşte, iar azi sunt medici, jurişti, profesori, contabili, jurnalişti sau orice altceva, ar avea vreo greutate în vorbirea ungurească, dacă nu ar fi fost angajaţi la un loc de muncă numai pentru că ei au învăţat întâi abecedarul românesc, şi nu pe cel unguresc. Liceul românesc din Jula se mândreşte azi cu zeci de generaţii de intelectuali, oameni apreciaţi şi în mediul unguresc, care nu au avut nici un dezavantaj că au învăţat prima dată cum se scrie cuvântul „şcoală” şi nu „iskola”. Sau este printre noi cineva care nu ştie maghiara, numai pentru că a învăţat-o doar din clasa a doua? Eu una nu cunosc pe nimeni.

Atunci când ne luptăm, uneori unii cu alţii, pentru simpla existenţă a unei şcoli sau grădiniţe româneşti, ar trebui să ne rezervăm o parte din energie şi pentru îmbunătăţirea metodelor de predare, să ne certăm, de exemplu, ca elevii să salute adulţii cu „Bună ziua” sau cu „Sărut mâna”, şi nu cu „Jó napot” sau „Csókolom”.

Prefăcătorie transfrontalieră

Când am văzut cine a reprezentat România la inaugurarea noii şcoli româneşti din Bătania, a trebuit să constatăm că: 1. ori au dispărut românii din Ministerul Educaţiei din Bucureşti; 2. ori dacă totuşi nu au dispărut, e clar că nu le mai pasă de românii din Ungaria, pe care îi consideră o cauză pierdută.

Doamna de la Bucureşti, care a onorat cu prezenţa festivitatea de inaugurare a şcolii din Bătania şi a adus vestea bună a unei hotărâri de guvern, prin care noua şcoală din Bătania se va îmbogăţi cu material logistic în valoare de 100.000 de euro, pe nume doamna Gabriella Pásztor, este Secretar de Stat pentru Învăţământ în Limbile Minorităţilor Naţionale şi Relaţii cu Parlamentul, în cadrul Ministerului Educaţiei de la Bucureşti.

Să fi ajuns oare româna o limbă minoritară în România? Sau la Bătania nu “Şcoală Română” s-a inaugurat, aşa cum scrie în hotărârea de guvern? Din neglijenţă sau poate din dispreţ faţă de (oricât de mică) comunitate românească din Ungaria, nu s-a găsit nici un singur reprezentant român în Ministerul Educaţiei de la Bucureşti, care să bată drumul până la Bătania şi să încurajeze profesorii şi copiii din oraşul de lângă graniţă că va fi în folosul lor dacă îşi vor păstra limba şi identitatea română. Este un nonsens, o absurditate, ca un secretar de stat de origine maghiară, de altfel probabil un specialist bun în domeniul său de activitate, să încurajeze acest lucru. Pentru simplul fapt că nu este treaba lui. Aşa cum, după cunoştinţele noastre, Ministerul Educaţiei din Budapesta nu a trimis-o niciodată pe directoarea Departamentului pentru Minorităţi Naţionale, care de altfel este tocmai de origine română, născută la Micherechi, să inaugureze o şcoală maghiară în Miercurea Ciuc sau la Târgu Secuiesc. Pentru că datoria ei nu este asta!

Şi înainte să-i treacă prin minte cuiva să ne acuze de lipsa de deschidere spre prietenia româno-maghiară sau de cea mai mică ură împotriva ungurilor, ţinem să accentuăm că nu ne interesează dacă şcolile ungureşti din România mai sunt cu adevărat ungureşti, dacă acolo se vorbeşte şi în cancelarie în limba maghiară sau dacă toţi elevii reuşesc să înveţe limba maghiară. Asta este lupta lor, a ungurilor de acolo, şi nu a noastră. Noi nu putem şi nici nu trebuie să rezolvăm problemele învăţământului unguresc din afara graniţelor Ungariei. Exact aşa cum nu ungurii din România trebuie să lupte pentru şcolile româneşti din Ungaria. Din simplul motiv că aceasta nu este lupta lor.

România greşeşte când lasă ca învăţământul românesc sau cultura românească, cei mai importanţi piloni ai supravieţuirii unei naţii, să fie reprezentate în afara graniţelor de persoane de altă etnie decât româna, mai ales în ţările vecine unde trăiesc şi comunităţi de români. Nu punem la îndoială pregătirea profesională a acestor persoane, însă nu arată bine pentru comunităţile minoritare ca limba, cultura neamului lor să fie reprezentate de cineva de alt neam. Românii din Timoc niciodată n-o să-l creadă pe un sârb din România că vrea cu adevărat să introducă predarea limbii române în şcolile din Serbia, precum nici românii din Chişinău sau Cernăuţi n-o să creadă un rus din România că vrea întărirea sentimentului românesc în şcolile lor. România ar trebui să termine odată pentru totdeauna să se comporte ca o ţară a nimănui, mai ales în relaţia cu românii din jurul graniţelor, care nu au emigrat niciodată din România, ci sunt acolo unde sunt, fără voia lor. Pentru că aşa a vrut istoria!

Sau să fie mesajul României pentru românii din Ungaria unul cinic şi care să ne pună pe gânduri? Dacă voi vă prefaceţi că aveţi şcoli româneşti, vă prefaceţi că acolo se învaţă româneşte, atunci şi noi ne prefacem că vă credem…

Uite ziarul, nu e ziarul!

Situaţia săptămânalului social-politic, economic şi cultural pentru românii din Transcarpatia – Maramureşenii – mult dezbătută în presa din România (vezi Gazeta de Maramureş – 13.11.2006) şi în cadrul atâtor şi atâtor întâlniri culturale bilaterale (România-Ucraina) este una dramatică.

În ciuda declaraţiilor publice (pompoase), potrivit cărora redacţia ziarului nu duce lipsă de nimic şi îşi desfăşoară în condiţii optime activitatea, realitatea este prezentată de redactorul şef Ion Huzău astfel: „…nervii ne sunt permanent încercaţi de diferitele atenţionări şi amenzi provenite de la diferite instituţii, mai ales de la pensii, […] conturile noastre în care am putea primi ajutoare băneşti continuă să fie blocate… Acestea şi alte probleme au fost relatate de nenumărate ori la Consulatul General al României de la Cernăuţi, la Departamentul Românilor de Pretutindeni, la „şefii” de la Ujgorod, […] dar aproape niciodată nu s-a cerut părţii ucrainene să-şi onoreze obligaţiile (crearea unei redacţii n.r.) pe care le are faţă de etnia noastră minoritară, aşa cum face statul român pentru toţi minoritarii… Ba mai mult, în data de 6 iunie a.c. a început să circule pe internet, în presa românească şi ucraineană informaţia potrivit căreia, în sfârşit (sic!), s-a rezolvat problema finanţării redacţiei… Oare nu cumva ziarul nostru deranjează? Să fie oare o „campanie combinată” sau cei de la Ujgorod socot că românii maramureşeni pot răbda orice informaţii nedrepte, iar vina o pun pe seama unui diplomat român… Se pare că se caută motive… Presa e totuşi liberă în ţara aceasta, care doreşte să se integreze în structurile europene şi, deci, e obligată să susţină realmente publicaţiile minorităţilor şi nu doar la nivel declarativ…”

Răbdare, răbdare, dar până când?!

Puntea României cu Ucraina

După redeschiderea Podului Istoric care face legătura între România şi Ucraina (n.n.: este vorba de punctul de trecere a frontierei româno-ucrainene pe podul de peste Tisa dintre localităţile Sighetu Marmaţiei şi Slatina), m-am dus şi eu acasă… după aproape 4 luni de zile. În sfârşit, nu mai trebuia să merg pe la Cernăuţi sau Halmeu.

În drumul meu spre casă, păşind pe podul de lemn, mă cuprindea un sentiment… ciudat şi plăcut, în acelaşi timp. De fapt, până să păşesc pe pod, m-am simţit, într-un fel, acasă… Podul este frumos, curat de această dată, cu steguleţele României şi Ucrainei, ce să mai zic, mă bucur foarte mult că acest pod a fost redeschis. Parcă se trece mai civilizat, în unele zile…

Îndreptându-ne spre pod, eu şi încă un prieten, am văzut coada lungă de biciclişti care aşteptau să treacă şi ei graniţa cu Ucraina. Noi, fiind studenţi, ne-am gândit că nu ar trebui sa ne simţim obligaţi să stăm la coada bicicliştilor, aşa că am trecut pe lânga ei şi am rugat un funcţionar al Poliţiei de Frontieră să ne dea voie să trecem în faţă. Din spate se auzeau deja nemulţumiri, toţi se uitau lung la noi de ce „ne băgăm în faţă”. O doamnă cu bicicleta s-a trezit că trebuie să acţioneze şi ea şi a zis în rusă: „Nazad, nazad!”. Văzând că nu reacţionăm în nici un fel, a ţipat şi în română: „Înapoi, înapoi!”. Atunci am întrebat-o: „Doamnă, de câte ori pe zi treceţi frontiera?”. „O dată”, mi-a răspuns ea. „Dar de câte ori pe săptămână?”, am mai întrebat-o. „De şapte!”, a spus femeia răspicat. Astfel, am încercat să-i explic că, în schimb, eu trec pe acolo doar de câteva ori pe an, nu ca ea, în fiecare zi, cu ţigări. Dar… ce folos! Au ţipat toţi, în continuare şi, văzându-ne paşapoartele, au început să exclame: „Apăi da, dacă sunt ruşi îi lăsaţi!”. Urât din partea lor şi jignitor fiindcă le-am explicat că suntem ROMÂNI de dincolo de Tisa.

Sper să se civilizeze lumea cât de cât, cu timpul, mai ales traficanţii de ţigări care vin câte de 10 ori până la jumătatea podului şi preiau cartuşul de ţigări pentru a-l vinde la Sighet. Oare de ce nu sunt sancţionaţi pentru asta? Unde sunt camerele de luat vederi despre care se tot vorbea că vor fi instalate?!

Sergiu Dan

(student, anul IV, Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti, cetăţean ucrainean de naţionalitate română, domiciliat în Maramureşul Istoric din dreapta Tisei, în localitatea românească Apşa de Mijloc)

www.dincolodetisa.blogspot.com

21.07.2008

Învăţământ şi libertate de exprimare în Uniunea Europeană

În numărul din 25 iulie 2008 al săptămânalului „Foaia românească” ce apare în Ungaria, sub semnătura redactorului-şef, Eva Iova, se consemnează:

Zilele trecute, pe adresa Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria a sosit răspunsul Ministerului Învăţământului şi Culturii, la scrisoarea de protest semnată de mai multe instituţii şi organizaţii româneşti din Ungaria şi trimisă la sfârşitul lunii mai a.c., în care reprezentanţii comunităţii noastre au tras un semnal de alarmă referitor la una dintre întrebările de la bacalaureatul la istorie. Ministrul Hiller István a răspuns şi în numele Cabinetului Primului Ministru.

În prima parte a scrisorii, Hiller descrie regulile şi metodele pe baza cărora se întocmeşte formularul cu subiectele pentru bacalaureat. Explicând complexitatea şi metoda tragerii la sorţi a subiectelor, ministrul învăţământului exclude faptul că liceele de naţionalitate ar fi primit intenţionat subiectul de la punctul 9/e: „Argumentaţi pe scurt cauzele pentru care se poate considera injustă din punct de vedere etnic acea parte din tratatul de pace, care fixa graniţele noi ale Ungariei”.

În a doua parte a scrisorii ministrul Hiller István scrie:

„Şi după părerea mea, întrebarea, – şi cu asta sunt de acord şi profesorii în cauză – din punct de vedere metodologic, este inexactă şi poate să producă confuzie, neînţelegere. Cu toate că cerinţa de bază a noului tip de bacalaureat este tocmai aceea ca elevul să-şi poată exprima liber părerea, pe baza unui anumit material, expunându-şi punctul de vedere prin argumente şi formulandu-şi în mod independent poziţia, şi opinia mea este că judecata de valoare din întrebarea respectivă poate orienta elevul în răspunsul său într-o anumită direcţie.

Trebuie avut în vedere ca nici măcar o formulare inexactă să nu deranjeze vreun popor, sau un grup din sânul unui popor. Ţinând cont de aceasta, voi lua măsuri ca Centrul Naţional de Examene şi Evaluare pentru Învăţământul Public să atragă atenţia comisiilor de specialitate care elaborează subiectele de la examene asupra acestui fapt, iar în munca de elaborare a subiectelor de examene să fie atenţi la o exprimare cât mai exactă.

Ministerul Învăţământului şi Culturii va face şi în viitor tot posibilul pentru ca, în cursul activităţii didactice, pedagogii şi elevii să-şi urmeze propriile convingeri, atât legate de materiile predate, cât şi în plan personal, ca nici un grup, nici o persoană să nu-şi impună poziţia asupra altora. Ne vom strădui ca în toate domeniile vieţii şcolare, deci şi la examene, să prevaleze neştirbit libertatea de exprimare a opiniilor. Toată lumea are dreptul la libertatea opiniilor, lucru care este valabil şi în legătură cu evenimentul istoric însemnat ca Tratatul de pace de la Trianon. Astfel, şi părerea Dumneavoastră trebuie respectată. Totodată este corect ca oamenii de ştiinţă sau istoricii să îşi confrunte poziţiile pe tema cotiturilor istorice trăite în comun în Europa Centrală şi de Est. Cu toţii ne dorim ca disputele de specialitate, creatoare, lămuritoare, să ajute în continuare la apropierea popoarelor şi ţărilor noastre. Budapesta, 24 iulie 2006. Cu onoare, dr. Hiller István”.

Iată, aşadar, un excelent exerciţiu de prezenţă de spirit şi de demnitate naţională exprimat de conducerea Uniunii Culturale a Românilor din Ungaria ce a obligat practic autorităţile ungare să-şi recunoască cu voalarea de rigoare eroarea intenţionată din formularea unor subiecte la proba de istorie a examenului de Bacalaureat!

„Cap ai, minte ce-ţi mai trebuie”

editorial de Eva Iova

http://www.foaia.hu ( 24.07.2008 )

Cunoscuta vorbă a lui Caragiale din „Conul Leonida faţă cu reacţiunea” mi-a venit în minte când am citit invitaţia la următoarea şedinţă a Adunării Generale a Autoguvernării pe Ţară a Românilor din Ungaria, care va fi exact în ziua apariţiei revistei noastre. După ce au dat-o în bară cu preluarea şcolii româneşti din Jula, acum s-a găsit din nou un „deştept” care să inventeze ce fel de instituţie ar trebui să înfiinţeze AŢRU, care ar produce nişte bani pentru ei şi, în acelaşi timp, ar contribui şi pe mai departe la distrugerea comunităţii româneşti din Ungaria. Acum AŢRU vrea să depună bazele unei noi… edituri de carte şi presă românească!

Paralelismul din mintea celor de la AŢRU este foarte bine cunoscut, precum şi lipsa de fantezie, nefiind în stare să inventeze măcar un singur lucru original, darămite ceva ce ar fi de folos pentru comunitatea românească.

(O nouă dovadă că AŢRU NU este reprezentativă pentru românii din Ungaria, pentru că nici nu a fost aleasă de români şi serveşte doar interesele unui foarte mic grup de oameni. Ce bucurie pe ei că interesele lor sunt aceleaşi cu ale unui stat care lucrează de zeci de ani la asimilarea minorităţilor!)

Iată câteva exemple referitoare la paralelismul amintit mai sus şi efectele lui distrugătoare pentru comunitatea noastră:

1. După mulţi ani de încercări nereuşite de preluare a săptămânalului „Foaia românească” de la Uniunea Culturală a Românilor din Ungaria, AŢRU a decis să-şi înfiinţeze o redacţie şi o revistă proprie, „Cronica”, care de la bun început a demonstrat că este o gazetă de perete a cârmuitorilor AŢRU, o publicaţie cu profil de laudă de sine. Conţinutul şi stilul marxist-leninist al scrierilor din „Cronica” este o adevărată jignire la adresa minorităţii române din Ungaria anului 2008.

2. După ce nu a putut pune mâna nici pe Institutul de Cercetări al Românilor din Ungaria, şi pentru că statul maghiar i-a dat bani cu găleata, AŢRU a înfiinţat în 2004 o instituţie nouă, cu un nume pompos: Centrul de Documentare şi Informare. Acesta face toată ziua nimicul, decât că asigură adăpost – în caz de ploaie sau frig – şi salariu lunar unor persoane care nu au nici o concepţie sau pregătire în domeniu.

3. Înfiinţarea unui ansamblu folcloric al CDI, din cei mai buni dansatori ai echipelor de dansuri populare din localităţile noastre tradiţionale, este un motiv de laudă pentru cei care l-au inventat, iar un motiv de tristeţe pentru toţi ceilalţi, restul formaţiilor, care nu mai beneficiază de nici un sprijin financiar sau invitaţie la vreun festival naţional sau internaţional.

Cea mai nouă idee a celor de la AŢRU de a înfiinţa o „editură de carte şi presă” ar veni, credem noi, ca o copie a unei societăţi de utilitate publică de-a croaţilor din Ungaria, care pe lângă scoaterea săptămânalului se ocupă şi de editarea manualelor şi cărţilor, precum şi de realizarea unui web-radio pe internet pentru croaţi. Pe această cale îi informăm pe cei neştiutori că minoritatea croată este cu decenii înaintea noastră, deoarece la croaţi şi şedinţele autoguvernării lor pe ţară sunt transmise în direct (!) pe internet (în croată). Până când la noi nici măcar procesele verbale sau deciziile AŢRU nu sunt afişate public, aşa cum de fapt prescrie şi legea.

Aşteptăm cu nerăbdare ziua când triumviratul Kreszta–Gulyás–Juhász (căci pe lângă primii doi are un rol important şi al treilea, care este şeful oficiului AŢRU) va inventa ceva care nu va avea menirea de a distruge comunitatea românească din Ungaria. Sau măcar ceva original. Asta va fi, probabil, într-o zi de Paşte. Ale cailor… Adică niciodată.

Ministrul trădării naţionale!

Potrivit RGN Press, ministrul afacerilor externe, Lazăr Comănescu, împreună cu ministrul educaţiei, Cristian Adomniţei, au efectuat, în data de 18 iulie 2008, o vizită oficială în Ucraina, la Kiev, la invitaţia ministrului afacerilor externe al Ucrainei, Volodimir Ogrizko. Cu această ocazie, a avut loc şi cea de-a doua reuniune a Comitetului pentru securitate şi cooperare europeană, euroatlantică şi regională din cadrul Comisiei Mixte Prezidenţiale româno-ucrainene. Discuţiile cu oficialii de la Kiev au vizat cadrul relaţiilor bilaterale, inclusiv cooperarea dintre România şi Ucraina în domeniul protecţiei drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, tematica europeană şi euro-atlantică şi subiecte regionale de interes comun.

Profitând de eveniment, în preziua acestuia, Uniunea Interregională “Comunitatea Românească din Ucraina”, prin preşedintele acesteia, Ion Popescu, i-a remis lui Cristian Adomniţei o scrisoare deschisă făcând apel ca ministrul român al educaţiei să intervenă pe lângă autorităţile ucrainene ca acestea sa stopeze procesul de distrugere a şcolilor şi claselor cu predare în limba română din Ucraina.

În conţinutul acesteia se arată: „Ne adresăm, domnule Ministru, către Dumneavoastră, cât şi Ministerului Educaţiei şi Cercetării cu rugămintea de a aborda la întâlnirea Dumneavoastră cu oficialităţile Ucrainei problema legată de situaţia care s-a creat în şcolile minorităţilor naţionale din Ucraina în urma ordinului Ministrului învăţământului din Ucraina, nr. 461 din 25 mai 2008, în baza căruia, începând cu 1 septembrie a.c., în şcolile minorităţilor naţionale se va trece la studiul obiectelor de bază în limba de stat. Prin această încercare, şcolile noastre cu predare în limba română se transormă în şcoli mixte. Se întreprind diverse măsuri în direcţia lichidării învăţământului în limba maternă. Şcoala românească sau învăţământul în limba română din Ucraina trece şi aşa, în prezent, prin vremuri foarte grele generate de lipsa de manuale, micşorarea orelor şi excluderea examenelor obligatorii la limba şi literatura română, inexistenţa, în Ucraina, a unor instituţii pedagogice de învăţământ superior cu predare în limba română pentru a pregăti cadre didactice, cât şi a unui program de studiu şi de perfecţionare în limba maternă a profesorilor din şcolile româneşti. De ani de zile se promite deschiderea Universităţii Multiculturale la Cernăuţi, dar nici în ziua de azi aceasta nu s-a realizat. Şi dacă statul român nu va interveni pentru îmbunătăţirea legăturilor istorice cu comunitatea noastră, riscăm să pierdem complet dreptul de a mai studia în limba română – limba strămoşilor noştri!”.

Care a fost răspunsul demnitarului de la Bucureşti? Acesta nu s-a lăsat deloc aşteptat, în perfectă consonanţă cu incompetenţa sa devenită proverbială!

Astfel, în capitala ucraineană, Cristian Adomniţei a semnat, împreună cu omologul său de la Kiev, un protocol prin care, practic, este suspendat sprijinul Bucurestiului pentru tinerii etnici români din fostul stat sovietic!

Conform noului “Protocol româno-ucrainean de colaborare în domeniul învăţământului pentru anii 2008-2011”, etnicii români din Ucraina şi, respectiv, diaspora ucraineană din România vor beneficia DE PÂNĂ LA 50 de burse pentru studii universitare de licenţă şi MAXIM 50 de burse pentru masterat! Totodată, cele două ministere vor acorda, pe bază de reciprocitate (sic!!!), PÂNĂ LA 10 burse de doctorat, actul bilateral conţinând şi alte prevederi paritare, net avantajoase Kievului!

Ca o consecinţă absolut nefastă, gestul fără precedent al ministrului român pune egal între comunitatea de peste 500.000 de români (incluzând aici şi aşa-numiţii moldoveni) din Ucraina şi minoritatea ucraineană din România, de circa 60.000 de persoane.

În anul 2000, Guvernul de la Bucureşti a alocat pentru românii din Ucraina 200 de locuri pentru studii universitare, 100 de locuri pentru master şi 25 pentru studii postuniversitare. De asemenea, între 2000 si 2005, peste 200 de profesori calificaţi în discipline cu predare în limba română au beneficiat, anual, de stagii de perfecţionare care, ulterior, au fost sistate de către Mihai Gheorghiu, actualmente şef al Departamentului pentru Relaţia cu Românii de Pretutindeni, la acea vreme director al Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi”.

Ce i se mai poate reproşa ilustrului Cristian Adomniţei? Din cauza dezinteresului general al autorităţilor române şi sub pretextul lipsei unui acord între cele două ministere de învăţământ, în 2006, au venit la studii în România DOAR 15 tineri! În 2007, concursul de admitere a fost anunţat cu întârziere, majoritatea absolvenţilor români din Ucraina interesaţi fiind nevoiţi să abandoneze! Potrivit statisticilor neoficiale, anual, peste 3000 de tineri etnici români din Ucraina termină liceul sau învăţământul general de 11 clase, un număr net superior etnicilor ucraineni din România interesaţi să îşi continue studiile în Ucraina.

Diasporă românească versus comunităţi româneşti

În ultima perioadă, mass media autohtonă, dar şi cea internaţională acordă ample spaţii unor subiecte de genul ce mai fac, ce mai fură, ce mai pătimesc românii din afara graniţelor.

Este vorba, cu precădere, de acei cetăţeni români emigraţi cu sau fără forme legale în varii ţări de pe mapamond. Punctele fierbinţi sunt reprezentate de românii din Spania şi, mai ales, de cei din Italia. Urgia pornită până la cel mai înalt nivel de italieni împotriva unor persoane în special de etnie rromă care sunt, în acte, cetăţeni români are darul de a inflama însăşi Uniunea Europeană.

Într-o atare situaţie, atenţia tuturor şi, din păcate, inclusiv a autorităţilor române şi a opiniei publice de la noi se concentrează aproape exclusiv asupra acestei categorii de conaţionali ce alcătuiesc parte din diaspora românească. Dar ei NU sunt nici pe departe emblema diasporei româneşti, ci doar cel mult amprenta de moment răsfrântă peste graniţe a convulsiilor sociale din România. Şi, ceea ce e cel mai dureros, exodul de cetăţeni ai ţării noastre în diferite state NU constituie nicidecum UNICA prezenţă românească din exterior.

Aproape orice ţară îşi are, conjunctural sau nu, propria diasporă. Cea românească este în peisajul în care s-a încetăţenit una picantă atât în sens pozitiv, cât şi în sens negativ. De cele mai multe ori fiind vorba de cetăţeni români ori descendenţi ai acestora este firesc ca atenţia autorităţilor de la noi să se îndrepte şi către aceştia şi să-i protejeze prin metode specifice. Numai că de aici şi până la concentrarea aproape exclusivă a măsurilor de protecţie întreprinse de statul român asupra elementului românesc din exterior este o diferenţă strigătoare la cer!

În afara ţării există ŞI ALŢI ROMÂNI decât cei ai diasporei. Aceştia trăiesc de secole pe teritorii actuale ale Ucrainei, Ungariei, Serbiei etc. chiar în proximitatea graniţelor şi se constituie în veritabile şi importante comunităţi româneşti reprezentative atât pentru specificul nostru naţional, cât şi pentru cel al statelor ai căror cetăţeni sunt! Teoretic, lor li se adresează articolul 7 al Constituţiei care consfinţeşte că „statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor ţării şi acţionează pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice şi religioase, cu respectarea legislaţiei statului ai cărui cetăţeni sunt”. Practic, însă, asistăm dacă nu la un abandon total al acestora din partea autorităţilor de la noi, a înseşi societăţii civile, măcar la o ignorare a lor sistematică.

Politica externă a României a fost dintotdeauna ezitantă, incoerentă, palidă. Pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor, altele decât diaspora recentă NU există strategii reale, viabile, articulate. Măsurile în sprijinul acestora sunt în cel mai fericit caz iniţiative particulare ori gesturi simbolice lipsite de consistenţă.

Care e vina lor? Aceea că istoria i-a lăsat în afara graniţelor României, că nu se bucură (cu ghilimelele de rigoare) de statutul de căteţeni români şi că sunt doar etnici români? Că au rezistat şi şi-au păstrat fie şi alterate identitatea, limba, specificul cultural românesc?

Deopotrivă factorul politic, cât şi cel al societăţii civile de la noi se fac vinovate de trădare naţională în măsura în care vor continua să se preocupe doar de soarta diasporei româneşti în detrimentul total al comunităţilor istorice româneşti! „Căpşunarii”, „ţiganii români” şi toate celelalte categorii de cetăţeni români ce întregesc diaspora românească se află acolo ca rod al propriei voinţe, sunt prin ei înşişi responsabili de destinul lor! În schimb, membrii comunităţilor istorice româneşti ce au rezistat timp de secole în afara graniţelor României n-au avut acest privilegiu de a alege. Cu atât mai mult atunci, obligaţia statului român în privinţa lor este înzecit mai mare şi mai de onoare decât în cazul diasporei! Iată de ce o reorientare a priorităţilor naţionale în exterior ar fi nu doar binevenită, ci şi necesară!